Noi facem film pentru români, iar românii nu mai merg la cinema - Boogie

Pe 19 septembrie 2008 iese pe ecranele din România cu cel de-al treilea lungmetraj al său, Boogie, prezentat până acum doar în festivaluri. La 37 de ani, Radu Muntean are la activ trei lungmetraje, opt scurtmetraje, vreo 400 reclame, doi copii, o pisică şi un căţel. E unul dintre cei mai solicitaţi regizori de reclame, împărţindu-şi timpul echitabil: o jumătate de an reclame, o jumătate film - reuşind să nu amestece săratul cu dulcele. Este unul dintre membrii cei mai activi ai Asociaţiei Tinerilor Cineaşti. Recent, a făcut parte din juriul concursului de finanţare organizat de CNC. Pregăteşte un al patrulea lungmetraj care se va ocupa de ruptura unui cuplu.

Iulia Blaga: Ţi-e teamă de întâlnirea lui Boogie cu publicul de acasă?
Radu Muntean: Săptămâna asta am împlinit un an de când am început filmările la Boogie, aşa că îţi dai seama că aştept de mult premiera. E momentul în care totul se adună, toate aşteptările şi speranţele mele şi ale echipei cu care am lucrat îşi găsesc acum rezoluţia.

I.B.: Reacţiile foarte bune ale publicului la festivalurile Transilvania şi Anonimul te fac să crezi ca va fi un succes de casă?
R.M.: Conceptul ăsta de film de public e destul de neclar în România. Aici filmele de autor fac uneori mai mulţi spectatori decât filmele de consum, de largă audienţă. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Moartea domnului Lăzărescu, Filantropica sau Furia au fost succesele de box-office din ultimii ani şi nu telenovelele gonflate ca lung metraje sau filmele cu manelişti deghizate în musicaluri indiene. În mod clar, reacţiile de la Cluj-Napoca şi Sfântu Gheorghe sunt indicatori că Boogie poate fi un film de succes. Din câte am văzut, oamenii au luat-o personal, s-au împărţit în tabere şi au discutat aprins despre film, indiferent dacă le-a plăcut sau nu. Pare a fi genul de film care nu te lasă indiferent.

I.B.: De fapt, pe unde se situează succesul de casă al unui film românesc la noi? Spre ce număr de spectatori ţinteşti tu?
R.M.: Probabil că un film românesc de succes ar trebui să aibă între 20 şi 50 de mii de spectatori. Peste cifra asta nu îndrăznesc să sper. Numărul e foarte mic, raportat la populaţia României, şi e foarte trist să ştii că doar la asta poţi spera. Până la urmă, noi facem film în principal pentru români, iar românii nu mai merg la cinema. Că cinematografele sunt în general murdare, că proiecţia nu e de calitate, că e uşor să iei filmele de pe net şi aşa mai departe. Motivele sunt obiective, dar asta nu face situaţia mai veselă.

I.B.: Care reacţii provocate de film în străinătate ţi-au făcut cea mai multă plăcere?
R.M.: Eu, personal, nu am urmat filmul decât la Cannes şi la Karlovy Vary. În ambele locuri, reacţiile au fost foarte bune, dar nu atât de vii ca la Cluj, de exemplu. Oamenii înţeleg filmul, dar pierd din nuanţele de limbaj care-l fac savuros pentru români.

I.B.: Ai definit filmul ca "un teenage movie cu un casting greşit: rolurile adolescenţilor sunt interpretate de actori de 30 şi ceva de ani". Vrei să argumentezi puţin?
R.M.: Într-un fel, ăsta e conflictul filmului. E povestea unor bărbaţi de 30 şi ceva de ani care, fie şi pentru o noapte, se mai cred adolescenţi.

I.B.: Sunt "bărbaţii româneşti" de 30 şi ceva de ani mai imaturi decât ar fi necesar? Sunt ei diferiţi de bărbaţii din alte părţi? Le lipseşte ceva?
R.M.: Nu le lipseşte absolut nimic. Totuşi, eu cred că presiunea socială resimţită de bărbaţii şi femeile care acum au 30 şi ceva de ani e mai mare decât a generaţiilor de dinaintea lor. Sunt oameni care s-au maturizat o dată cu revoluţia, care au trăit prima parte a tinereţii în lumea de dinainte de '89 şi care acum se străduiesc să se adapteze capitalismului mutant din România zilelor noastre. De aici, frustrarea că nu mai sunt stăpâni pe timpul lor şi că responsabilităţile de multe ori îi copleşesc.

I.B.: Sunt româncele prea isterice, prea obosite, prea repezite?
R.M.: Isterice?... Nu, nicidecum. Sunt mult mai apropiate de modelul de femeie occidentală decât poate erau mamele noastre la aceeaşi vârstă. Nu mai sunt femei de cratiţă ca pe vremuri, sunt mult mai independente, mai dornice să se realizeze profesional. Sigur că asta intră de multe ori în conflict cu obligaţiile de familie şi cu mentalitatea bărbatului român care face de multe ori ce a văzut la părinţi: încearcă să-şi domine femeia.

I.B.: Cât de emblematică crezi că e povestea din film pentru generaţia din care faci parte?
R.M.: Sper că Boogie e un film al generaţiei din care fac parte. Mulţi dintre cei care l-au văzut au spus asta.

I.B.: Crezi că cei care au acum 30 şi ceva de ani aparţin unei generaţii sacrificate sau fiecare generaţie e sacrificată în felul ei?
R.M.: Nu, eu cred că e o generaţie privilegiată. Eu, unul, mă consider foarte norocos că am prins revoluţia la 18 ani, că am trăit în ambele lumi şi că am prins schimbarea la timp. Am traversat momente istorice foarte dinamice din care am învăţat multe.

I.B.: Boogie şi Hârtia va fi albastră au fost gândite în acelaşi timp, dar ai decis să faci mai întâi Hârtia... Ţi-ai propus o ordine cronologică? Tinerii de la Revoluţie ar putea fi personajele din Boogie?
R.M.: E foarte posibil ca personajele principale din Hârtia va fi albastră, dacă ar fi supravieţuit experienţei din timpul revoluţiei, să se transforme în Bogdan Ciocăzanu din Boogie. Repet, momentul revoluţiei e foarte important pentru generaţia mea, pentru că a coincis cu începutul maturizării.

I.B.: O să rămâi la poveşti de actualitate sau mai există subiecte din trecut care te-ar tenta?
R.M.: Deocamdată nu, dar cine ştie, se prea poate ceva mai târziu. Sunt un om nostalgic, aşa că e foarte posibil.

I.B.: Filmul la care lucrezi acum, Marţi, după Crăciun, se ocupă de ultimele momente din viaţa unui cuplu. Ar putea fi cuplul din Boogie?
R.M.: Nu e cuplul din Boogie, povestea e foarte diferită.

I.B.: Ca să fii sigur de fiecare aspect al producerii şi difuzării unui film, ai devenit un fel de om-orchestră. Scrii scenariul, regizezi filmul, te implici în producţia şi promovarea lui.
R.M.: Boogie e produs (ca şi HVFA, de altfel) de Multimedia Est şi e distribuit de New Films. Că mă implic foarte activ şi în organizarea filmării, şi în promovarea lui, e adevărat. În general, să ştii că în cazul filmelor de autor, regizorii se implică în toate, e normal să o facă. Când ai de făcut un film cu buget limitat, trebuie să fi copărtaş la deciziile de producţie. Până la urmă, tu ştii cel mai bine cum va ieşi filmul şi ce compromisuri poţi sau nu poţi face. Filmul de autor nu e propriu-zis o afacere în Europa. Câştigurile efective sunt foarte mici aşa că n-ai ce-i face, trebuie să te implici şi în promovarea filmului. Ajungi foarte repede la concluzia că nimeni nu poate fi mai implicat decât tine. În plus, eu lucrez de mai bine de 12 ani în publicitate, aşa că am căpătat ceva experienţă în promovare.

I.B.: Care e lucrul care te deranjează cel mai mult la traiul în România?
R.M.: Că fiecare român nu se gândeşte decât la sine şi pierde astfel "the big picture".

I.B.: Ce ai face dacă ai descoperi mâine dimineaţă o mică gaură neagră în faţa casei?
R.M.: Aş pune câinele să pândească şobolanul care a săpat-o.

I.B.: Dar dacă ţi s-ar propune să faci o reclamă pentru, să zicem, "Campania de Luptă Împotriva Găurilor Negre"? I-ai folosi pe Dorel şi pe prietenii lui?
R.M.: Nu, pe Tom şi Jerry.

I.B.: De ce merită să mergem la cinema să-ţi vedem filmul?
R.M.: Pentru că e şi de râs, şi de plâns, pentru că e cu femei goale pe ecran mare de cinema şi, poate, în primul rând pentru că te face să te gândeşti la viaţa ta.