Rien ne va plus - Boogie

Boogie nu e un film pe care să-l urmăreşti în clipele mai puţin inspirate ale vieţii. E atît de trist că nu ştiu pe unde te vei putea ascunde. La final e limpede: istoria lui Bogdan îţi arată unde vei ajunge într-o zi. Asta dacă nu cumva îţi prezintă ceea ce deja trăieşti. Lui Boogie i se potriveşte sloganul care vindea acum cîţiva ani un roman de Pascal Bruckner, Iubirea faţă de aproapele. Conform acelui slogan, textul scriitorului francez va face bărbaţii să roşească. După Boogie cam toată lumea va roşi, însă bărbaţii nu ştiu pe unde-şi vor mai scoate cămaşa.

Bogdan Ciocăzanu (Boogie) e un tînăr destul de prosper, are o firmă care produce mobilier şi cît e de pătruns de munca sa devine clar la fiecare contact al său cu o cameră nouă - amuşinează fiecare piesă de mobilier din încăpere, comentează calitatea ei. E căsătorit cu Smaranda şi aşteaptă al doilea copil, viitorul frate al lui Adi, fiul lor deja mărişor. De 1 mai merge cu familia la mare, să se relaxeze după ce trage zi lumină la serviciu ca să îi ofere Smarandei un Saab nou, "maşină de familist", casă, un trai fără lipsuri materiale. Cum să nu te enervezi cînd Smaranda e indignată că el vrea să rămînă la un vin cu doi colegi de liceu, Penescu şi Iordache, pe care-i întîlneşte în Neptun după trei ani de cînd nu au mai auzit unii de ceilalţi! Nu e nimic mai plăcut şi nimic mai reconfortant decît o discuţie aiurea cu prieteni vechi la buza unui pahar de vin. Cum să nu te irite o nevastă ţîfnoasă care ajunge să îţi strice şi astă plăcere! Dar Smaranda, ea cum să nu fie supărată cînd, la mare, tre' să fie "bonă la copil"! Cine nu ar fi supărat în aşa împrejurări? Ş-apoi nu-şi doreau ei vacanţa asta tocmai pentru a petrece timp împreună, măcar acolo să fie o familie?... Aşadar şi ea are dreptate!

Amîndoi au dreptate în aparenţă, doar că Boogie încurcă rău esenţa, iar escaladarea tristeţii începe de aici. Cu referire la viaţa lui Boogie, fiind într-o poziţie omniscientă în relaţie cu ceea ce se petrece pe ecran, nu am cum să fiu de partea lui. Cînd revine acasă după primele butelii de vin, cînd Adi era deja culcat de Smaranda, el o visează pe Roxana. Ea îi şoptise ceva la ureche, Iordache - prietenul din Suedia - îi zice că e prea bengos şi norocos că primeşte astfel de provocări, iar Boogie nu face decît să o întărîte pe Smaranda, ca să-şi justifice (lui însuşi) gîndurile care-l măcinaseră în drum spre casă. E OK să-i zboare mintea la Roxana, între el şi soţia sa lucrurile nu sînt prea roz, se simte în tot ceea ce fac pînă în acel moment. Fiecare gest al lor e prilej de împunsături, chiar şi copilul e subiect de dispută. Dacă el se oprea aici era încă în regulă. Însă pleacă. Şi atunci cînd prietenii închiriază o "fetiţă", după un prim refuz, surpriză, Boogie intră în horă. Asta nu e maturizare, e negativism absolut.

Smaranda îşi cere iertare a doua zi, dimineaţa.

Ca într-un alt roman de-al lui Pascal Bruckner, Luni de fiere, în Boogie nu există personaj pozitiv. Nu te poţi îndrăgosti de nimeni, încerci să îi înţelegi pe toţi şi încerci să nu te blamezi pe tine, cel care-i priveşte, că de cele mai multe ori nu eşti mai bun. La finalul lui Boogie, concluzia pe care Nicole Kidman i-o spune lui Tom Cruise în Eyes Wide Shut - să vorbească mai puţin şi să facă mai mult sex - pare uşor sinistră. Boogie trebuie văzut. Dacă sînteţi destinşi, dar totuşi oneşti, veţi face mult haz de necaz. Dacă nu sînteţi prea bine-dispuşi, s-ar putea să vă pipăiţi des gîtul, bărbia, obrajii. Mi-era greu să cred că Radu Muntean (mă) va lovi încă o dată cum a făcut-o cu Hîrtia va fi albastră. Însă, clar, a ochit bine şi de data asta!