Toamna trecută, când Institutul Cultural Român din Londra a organizat un festival de film românesc, regizorul Stephen Frears - de regulă, destul de retras - a venit să prezinte 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Pe urmă, la cină, i-a întrebat pe românii prezenţi: "Ce se întâmplă la voi în ţară? De ce faceţi de la o vreme filme aşa de bune, unul după altul?".
E evident că noua generaţie de cineaşti nu are doar aplombul vârstei, ci şi un alt limbaj cinematografic. Mult mai direct, mai "pe bune" - graţie libertăţii de expresie. Aplombul vârstei, acea spontaneitate nejucată, exista şi la cineaştii experimentaţi când erau mici. La unii s-a îmbâcsit în timp, la alţii s-a transformat într-o siguranţă manieristă.
Nu ştiu exact ce i s-a răspuns lui Frears. Dar, probabil, ar fi trebuit să i se reamintească un fapt: succesele în foc rapid în lungmetraj vin după antrenamente temeinice, ultra premiate şi puţin văzute de publicul larg. Bine aţi venit în lumea scurtmetrajului românesc.
Deseori, la noi, scurtmetrajul e văzut ca un joc de glezne în aşteptarea lungmetrajului. Iar cine face numai scurtmetraje e perceput ca un semi-ratat, incapabil să lege un film "întreg". Chestie incorectă. Dintr-un punct de vedere, e mai greu să faci scurtmetraj. Trebuie să demonstrezi ceva cu cronometrul deasupra capului. Urmezi alte reguli. Cum să prinzi o lume şi să spui o poveste coerentă într-un sfert de oră?
În Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (Ursul de Aur, Berlin, 2004), Cristi Puiu ţinea aparatul pe trepied în faţa unei mese dintr-un restaurant. La masă, un tată şi un fiu purtau o discuţie pe care o poţi auzi şi în viaţă, şi care, ca şi-n viaţă, revela tabloul mult mai larg al relaţiilor interumane şi al României de azi. Puiu făcuse deja Marfa şi banii, primul său lungmetraj; teoretic, nu-i mai trebuia joc de glezne. Dar povestea pe care vroia s-o spună n-avea nevoie de mai mulţi metri de peliculă.
Mai e şi-un alt motiv care împinge regizorii către scurt - lipsa banilor. Nu-ţi ajunge materialul de rochie, îţi faci fustă. Stilul minimalist, în trend acum, e expresia fericită a acestei stări de fapt. Facultatea bucureşteană de film - aşa bălăcărită cum e - are un avantaj: le permite studenţilor să facă film pe peliculă. Corneliu Porumboiu a realizat Pe aripile vinului şi Călătorie la oraş în facultate. Poveste la Scara C de Cristian Nemescu, nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film, era şi el film de şcoală.
În ultimii ani, UNATC-ul şi-a pierdut exclusivitatea. Absolvenţi ai Universităţii Media,
Radu Jude şi Adrian Sitaru au făcut Lampa cu căciulă (Premiul secţiunii internaţionale la Sundance, 2007), respectiv Valuri (Small Golden Leopard, Locarno, 2007) cu finanţare de la CNC. Iar Constantin Popescu (Marele Premiu la Festivalul Circuito Off de la Veneţia pentru Apartamentul şi Canton, în 2005, respectiv 2006) nici nu are studii de film (citiţi scenariul Cantonului în volumul 7 scenarii, publicat de Editura LiterNet).
E greu să găseşti numitorul comun al scurtmetrajelor de succes ale ultimilor ani. Esenţial, se întâmplă acelaşi lucru ca în lungmetraj. Poveştile din viaţă cât mai fireşti şi mai simple sunt preferate metaforelor în alb-negru.
Cătălin Mitulescu, care a luat cu Trafic Palme d'Or-ul la Cannes, în 2004, e poate cel mai prolific scenarist de scurtmetraje. După scenariile lui s-au făcut O zi bună de plajă (regizat de Bogdan Mustaţă) şi Lecţia de box (Alexandru Mavrodineanu). Primul a luat Ursul de Aur în acest an (2008) la Berlin, al doilea a fost prezentat în selectul Festival (necompetitiv) de la New York. Şi în aceste filme, subiectul e un ochean spre o poveste care se formează, lărgită, în spatele ecranului. Majoritatea cineaştilor de care am vorbit au trecut deja la lungmetraj, ori aşteaptă cu nerăbdare schimbarea - aproape obligatorie - de nivel. (O fi destul de enervant să tot fii întrebat "Şi pe când debutul în lungmetraj?")
Marele minus al acestor producţii rămâne greutatea accesului la public - în afară de difuzări sporadice pe câte un post TV, scurtmetrajele sunt producţii destinate festivalurilor de profil. În aprilie, Festivalul NexT - înfiinţat în 2007 în memoria regizorului Cristian Nemescu şi sunetistului Andrei Toncu - este o şansă rară de-a vedea pe marele ecran filme de şcoală (scurt şi mediumetraje) ale unor cineaşti consacraţi.
Până la urmă, succesul la festivaluri - în special internaţionale - nu e doar o recunoaştere, ci şi circumstanţa favorizantă pentru obţinerea de finanţare pentru următorul film.