Momentul decembrie '89 a marcat diferit evoluţia filmului de ficţiune şi pe cea a documentarului. Dacă la ficţiune există o perioadă de tranziţie în care cineaştii vechi continuă să lucreze, în timp ce atenţia este concentrată asupra apariţiei cineaştilor noi, la documentar se produce pur şi simplu o ruptură.
Nimic nu mai seamănă cu ceea ce a fost. Nici una dintre gloriile trecutului nu se mai regăseşte în prezent. "Familia" de la studioul Alexandru Sahia cade în uitare odată cu acel sediu de la şosea, care de decenii se afla în vecinătatea protipendadei nomenclaturiste. Pe unii dintre sahioţi îi biruie vârsta. Vedetele generaţiei '80, de la care aşteptam să-şi ia revanşa pentru obstrucţiile trecutului, se risipesc în alte îndeletniciri mai mult sau mai puţin cinematografice. După lungmetrajul despre revoluţia de la Timişoara, Ovidiu Bose Paştina lucrează în publicitate. După Am ales libertatea, Copel Moscu se ocupă de afaceri. Laurenţiu Damian preferă activitatea pedagogică la UNATC şi managerială la Editura Video. Unul dintre puţinii care se încăpăţânează să ţină sus steagul continuităţii e Cornel Mihalache, care face filme documentare la TVR. Centrul Naţional al Cinematografiei se simte cu conştiinţa împăcată pentru că la concursurile bianuale oferă finanţări (mult mai modeste decât pentru ficţiune) proiectelor pentru documentar şi pentru animaţie, unde situaţia e şi mai dramatică. Una dintre explicaţiile posibile pentru acest interes redus faţă de documentar este vizibilitatea sa mult mai modestă - de regulă, el se vede la festivaluri (mai ales în cele specializate) şi la televizor (mai ales la ore ingrate).
În acest peisaj rarefiat încep să apară nume noi: de la Timişoara, Florin Iepan (Decreţeii - 2005, Bela Lugosi - 2007); din Bucureşti, Alexandru Solomon (Franzela exilului - 2002, Marele jaf comunist - 2004, Război pe calea undelor - 2007); din Germania, Thomas Ciulei (Asta e - 2001, Podul de flori - 2008). Tot spre deosebire de ficţiune, unde tinerele individualităţi creatoare converg către acel realism minimalist, rudă îndepărtată a neorealismului anilor '40-'50, noii documentarişti sunt nişte insuliţe izolate. Fiecare se descurcă singur cum poate, fiecare îşi clădeşte filmografia lui abordând subiecte foarte diferite în stiluri diferite. L-am întrebat recent pe Alexandru Solomon cum îşi explică această risipire, iar el mi-a răspuns scurt: "filmul e un demers individual". Cu toate astea, crearea asociaţiei "Documentor", care îşi propune să apere interesele profesioniştilor de film documentar din România, constituie un pas important spre strângerea rândurilor, spre apariţia unei umbrele protectoare pentru tinerii care simt chemare pentru acest gen. Câţiva s-au şi impus sau sunt pe cale să o facă deoarece filmele lor circulă deja prin festivalurile lumii.
Startul cel mai spectaculos l-a luat Adina Pintilie cu filmul Nu te supăra, dar... (Porumbelul de aur, Leipzig 2007), realizat în cadrul workshopului Aristoteles, o incursiune în universul bolnavilor mintali. Acelaşi workshop s-a dovedit a fi teren de joc foarte prielnic şi pentru alţi doi tineri documentarişti: Corina Radu cu Bar de zi şi alte povestiri şi Cătălin Muşat cu Ciobanul zburător. Ambele sunt filme de observaţie, dar în timp ce Bar de zi... se apropie de ciné-vérité, obiectivul scrutând existenţele clienţilor care frecventează un asemenea local din Sibiu, Ciobanul... tinde mai degrabă spre eseu pe ideea ciocnirii dintre două culturi în spaţiul mioritic.
Pentru finalul acestui an se anunţă un documentar despre traficul urban - Apocalipsa după şoferi - la care Alexandru Solomon lucrează susţinut, şi un proiect mai vechi pe care Tudor Giurgiu îl finalizează în această toamnă, un film despre industria nunţilor - Nunţi, muzici şi casetei video.Va urma, deci.