Aşa da cum aşa nu! - Burn After Reading

Remarcabil, acest volte-face al fraţilor Coen, care rămân surprinzători nu numai în contextul fiecărui film al lor, ci şi de la un film la următorul. N-a trecut nici un an de la doborâtorul No Country for Old Men, al cărui înşelător pesimism, transpus pe ecran cu o măiestrie sobră, părea să nu mai lase nici o cale de scăpare din faţa răului absolut, când Ethan şi Joel ne oferă o comedie pe cât de uşchită, pe-atât de inteligentă. Te strici de râs - culmea! - în locurile cele mai neaşteptate.

Fideli formulei deja stăpânite cu mână sigură, fraţii îşi adună câteva personaje inedite şi neconvenţionale, atât în plan individual cât şi, mai ales, la nivelul motivaţiilor, şi le combină în cele mai insolite moduri. Ca un simplu preview, ajunge să spunem că polaritatea dramaturgică de pornire se compune astfel:
Dacă un agent C.I.A. dur şi tăntălău, frustrat că l-au trecut pe linie moartă pentru alcoolism, începe să se defuleze scriindu-şi memoriile?
Dar dacă CD-ul cu textul cade pe mâna unei antrenoare de fitness nimfoman-premenopaotice care are draci că asigurarea de sănătate nu-i acoperă operaţiile de rejuvenare?

Iar ăsta-i numai începutul; se mai adaugă, într-o constelaţie miştocăresc-telenovelistică, un lanţ întreg de relaţii intime, care adulterine, care antamate pe Internet, care te miri cum (că şi remarcă la un moment dat ofiţerul C.I.A. superior, crucindu-se: "Văd că aici toată lumea şi-o trage cu toată lumea!"), croşetate între personaje tolomac-excentrice, şi alte ingrediente. Iar rezultatul e o cavalcadă de umor de cea mai imprevizibilă factură: te laşi purtat de acţiune pas cu pas, tot primeşti brânciuri care te aruncă pe ploturile paralele, cu cele mai imprevizibile rezultate, şi când ţi-e lumea mai dragă, se mai întâmplă câte-o dandana care te face să râzi la modul cel mai neruşinat - de pildă, când dintre două personaje principale, unul se sperie şi-l împuşcă pe celălalt între ochi, scurt şi cu un haz nebun! Şi aşa mai departe...

Deşi uşurel, filmul nu e nici superficial, nici rasolit. Personajele caricaturale au substanţă, mostrele lor de prostie şi stereotipie se constituie în accente satirice cu adresă socială precisă, iar naraţiunea curge ritmat şi antrenant, cu articulaţii pe cât de sigure, pe atât de mobile. Merită să fie văzut de cel puţin două ori, fie şi numai pentru a putea observa nenumăratele detalii discrete ale joncţiunilor dramaturgice care dau consistenţă povestirii (ca de pildă, reapariţia ochelaristului de pe internet, spre sfârşit, pe o altă bancă de pe aceeaşi alee). Hazul rămâne permanent cerebral şi echilibrat, evitând capcanele burleşti, chiar şi în momentele care amintesc de subgenul slapstick. Mizanscenele şi concepţia de imagine sunt clare şi eficiente, totul contribuind la întregirea celui mai reuşit stil comic: cel în care nimeni şi nimic nu se ambiţionează să amuze, astfel încât umorul pare să se degaje spontan şi accidental, într-un context realist de cea mai serioasă factură.

Sunt remarcabile în acest sens şi creaţiile actoriceşti, începând cu George Clooney, un agent federal afemeiat şi fricos, într-o compoziţie cu totul diferită de eroii siguri pe ei înşişi, orbitor de cuceritori sau sfâşietor de vulnerabili, din ultimele sale roluri. Brad Pitt compune unul dintre cei mai abisali cretini ai ecranului, reuşind să ne tăvălească pe jos doar cu câte o privire tâmpă sau vocabulă bovină - într-un tandem irezistibil cu altă vacă plină de personalitate, fumuri şi istericale, într-al cărei portret inteligenţa şi flerul lui Frances McDormand se îmbină de minune. John Malkovich stăpâneşte cu mână sigură personalitatea haotică a capsomanului smuls din elementul lui care-i dădea iluzia de putere, sublimat acum în mugete - plus avantajul parteneriatului cu Tilda Swinton, autoarea unei neveste autoritar-iresponsabile, în timpul neliber doctoriţă care se poartă cu copiii bolnavi cam ca medicii de gardă cu domnul Lăzărescu.

Poate că aspectul cel mai semnificativ al acestei glume zănatice este caracterul ei iconoclast - regăsit în talentul autorilor de a obţine hazul tocmai din încălcarea multor reguli de expresie cinematografică, spre a obţine cel mai delicios umor scrâşnit cu putinţă. Chiar dacă nu e imitabilă, poate fi considerată măcar un model speculativ, de principiu, al modului corect de a lucra incorect.

30-31 octombrie, 2008
Bucureşti, România