Spioni ca ei - Burn After Reading

Noul film al fraţilor Coen, Burn After Reading / Citeşte şi arde, mi-a adus aminte de un John Landis din 1985, Spies Like Us, în plin război rece, dar şi de Proştii sub clar de lună, piesa lui Teodor Mazilu, amplasată acum la CIA. Este o comedie neagră, în care fiecare spionează pe cine poate, dar degeaba. Şi prea plin de proşti, de parcă Fargo ar fi fost un examen de IQ. Ceea ce e clar însă e că e cel mai slab film al fraţilor Coen de pînă acum. Da, sub Intolerable Cruelty (Dragostea costă!) şi The Ladykillers.

Osbourne Cox (John Malkovich) e un analist CIA care e dat afară pentru alcoolism şi alte probleme. Dornic de răzbunare, îşi scrie memoriile. Dar discul cu documentul e copiat de soţie (Tilda Swinton) care vrea să dea divorţ şi pierdut de secretarea avocatului ei la centrul de fitness. Aici "fitneşii", doi angajaţi, Linda Litzke (Frances McDormand) şi Chad Feldheimer (Brad Pitt), vor să ceară o răscumpărare pentru disc. Mai apare în ecuaţie şi Harry Pfarrer (George Clooney), un agent de la trezorerie care e încurcat cu nevasta lui Cox, dar şi alte femei de pe internet. Cu toţii se fugăresc în jurul propriei cozi şi Coen-ii nu au simpatie faţă de prostia niciunuia. Rezonerii, capii CIA J.K. Simmons şi David Rasche, comentează cinic faptul că "it's no biggie", cam aşa e şi filmul. Sincer, se poate vedea liniştit acasă.

Normal că nu mă aşteptam la o capodoperă după No Country for Old Men dar nici la ceva atât de mediocru şi chinuit funny, mai ales cu o asemenea distribuţie. Clooney e la al treilea film cu fraţii Coen, e poate firesc să se ia în răspăr, dar Frances McDormand (profesionistă şi soţia lui Joel Coen) nu a fost niciodată mai penibilă pe ecran. Malkovich e o caricatură şi Brad Pitt nu poate să se ţină serios într-un cadru (observaţi-i ochii!). Glumiţele sunt reciclate, dialogurile vulgare, şi nici imaginea nu excelează în calităţi vizuale. Numele sunt dubioase ca de obicei (rusul Krapotkin, de la crap), agentul care-şi scrie memoriile e din Hopscotch (Şotronul, 1980, unde Walter Matthau era excelent), iar referinţele se pot duce la Bill Murray în Omul care ştia prea puţin (1997) sau Pierre Richard (şi Tom Hanks în varianta de remake), Omul cu un pantof negru / roşu.

Am auzit că s-ar putea să fie referinţe la situaţia actuală politică americană, ce să zic, din nou "it's no biggie", presupun că ei s-au distrat, eu nu aşa tare. Tag-ul e cel mai bun, "intelligence is relative", cu un dublu sens, şi piesa de pe genericul final, CIA Men, cu The Fugs, energică şi amuzantă. În rest, Oh Brother-s, where art thou?

(2 stele 1/2 din cinci)


Notă: Acum şi pe blog la http://aldmovieland.blogspot.com/