Proştii - Burn After Reading

În noul film al fraţilor Coen, Burn After Reading / Citeşte şi arde, John Malkovich joacă rolul unui fost analist de la CIA care se apucă să-şi scrie memoriile ca să se răzbune pe cei care l-au pus pe tuşă. Numai că analistul are o soţie infidelă (Tilda Swinton). Şi soţia are un avocat care o sfătuieşte să intre în computerul lui şi să-i fure pe un CD situaţia financiară. Şi avocatul are o secretară care reuşeşte să piardă CD-ul într-un centru de fitness. Şi centrul de fitness are doi angajaţi (Frances McDormand şi Brad Pitt) care descoperă pe CD nu numai o situaţie finaciară, ci şi nişte informaţii care le miros a secrete de stat. Şi cei doi angajaţi au împreună circa trei neuroni, care-i îmboldesc să încerce un mic şantaj pe socoteala analistului şi, în caz de refuz, să meargă cu CD-ul la duşman. Din momentul în care bat la poarta ambasadei ruse, acţiunile lor cretine sînt monitorizate de CIA, care ştie că analistul ocupase o poziţie prea modestă pentru ca "dezvăluirile" lui să reprezinte vreun pericol, dar care ar dori, totuşi, să înţeleagă ce se întîmplă. Ce se întîmplă este că aproape toată lumea moare sau înnebuneşte, lăsîndu-i pe cei de la Central Intelligence Agency (întregul film e o glumă construită pe dublul sens al cuvîntului "intelligence" ) să facă curat şi să extragă o învăţătură - dacă pot.

Ca de obicei, fraţii Coen îi semnalează spectatorului că nu e nimic de extras, dar, chiar dacă nu există nici o învăţătură, există o viziune. (În prima secvenţă, camera coboară de la mare înălţime - de undeva din empireu - înainte de a se fixa pe sediul CIA, iar în ultima secvenţă se retrage de pe aceeaşi clădire, în acelaşi presupus empireu.) Ca şi în alte filme ale lor - mai ales în Fargo -, Coenii ne prezintă o lume care se învîrteşte datorită a două mari forţe: prostia şi egoismul. (Paranoia căreia îi cad pradă doi dintre eroii noului film nu e atît o boală cu care se procopsesc pentru că s-au amestecat în spionaj, cît o consecinţă finală a năravului de a nu se gîndi decît la ei înşişi.) Burn After Reading e încă şi mai mizantropic decît Fargo, în lumea căruia funcţiona, totuşi, şi o forţă contracarantă: simpla decenţa umană, care, chiar dacă în unele momente părea simpluţă rău, nu era totuna cu prostia. Aici, simpla decenţă umană - personificată de şeful celor doi instructori de fitness (Richard Jenkins) - este totuna cu prostia: acest prost e îndrăgostit în taină de proasta de instructoare şi dragostea lui precipită dezastrul final.

Mecanismul de farsă de aici nu e nici pe departe la fel de bun ca acela din Fargo. Acolo, un idiot de vînzător de maşini (William H. Macy) angaja doi infractori - unul mic şi nervos (Steve Buscemi), altul mare şi tăcut (Peter Stormare) - ca să-i răpească nevasta (scopul lui era să stoarcă de la socru o sumă mare de bani). Dar infractorul cel mic şi nervos se dovedea a fi un împiedicat, iar infractorul cel mare şi tăcut se dovedea a fi un măcelar. Deşi contrastau şi se asortau la fel de artistic ca un cuplu de clovni beckettieni (sau tarantineşti), amîndoi erau perfect credibili şi spectacolul lor săpîndu-şi propria groapă avea ceva dintr-o grozăvie a naturii - atît de cumplită încît nu-ţi vine să crezi şi totuşi atît de inevitabilă încît îţi vine să rîzi. Mecanismul construit de Coeni în Burn After Reading nu e suficient de simplu încît să creeze iluzia că lucrurile se întîmplă natural. Imbecilitatea celor doi instructori de fitness nu poate propulsa povestea decît pînă într-un anumit punct. Din moment ce analistul n-are de ce să accepte şantajul şi nici serviciile secrete n-au de ce să-şi piardă timpul cu informaţiile scurse dinspre el, lucrurile s-ar cam fîsîi în punctul acela, aşa că fraţii Coen construiesc o prelungire: soţia analistului are un amant (George Clooney), şi el tot fost agent secret, care, fiind mereu în căutare de noi aventuri, se încurcă din întîmplare tocmai cu instructoarea de fitness şi, fiind predispus la paranoia, are senzaţia că ea şi colegul ei îl urmăresc pe el.

Cu acest personaj, construcţia devine flagrant-laborioasă şi începe să scîrţîie. Asta n-ar fi o problemă dacă farsa ar fi condusă într-un ritm alert, însă Coenii o conduc în stilul lor obişnuit, tacticos şi clinic - ca pe un experiment de laborator. Stilul ăsta mergea de minune în Fargo, unde cobaii erau credibili şi unde (acţiunea petrecîndu-se în Midwestul american) toată lumea era oricum mai înceată în vorbire şi în mişcări, dar, aici, experimentul e vizibil trucat şi actorii joacă nişte caricaturi; Coenii îi încurajează să exagereze (să stea cu gura întredeschisă pentru a semnala prostia, să-şi rostogolească ochii dintr-o parte într-alta pentru a semnala paranoia) şi, sub privirea afectat-clinică a camerei de filmare, ticurile lor devin mai degrabă groteşti decît amuzante - aproape nici unul dintre membrii superbei distribuţii nu se acoperă de glorie în acest film.