Lucru care nu-i câtuşi de puţin mai uşor; şi nici mai simplu. Dincolo de faptul că, în calitatea sa, va să zică, de om, cronicarul are şi el tăriile şi slăbiciunile lui (tării de cap şi slăbiciuni de inimă), viaţa actuală a scenei româneşti nu constituie deloc mediul prielnic exerciţiului critic onest. Nu sunt de vină pentru asta numai datele strict materiale ale problemei - de pildă, amănuntul jenant că, redacţiile publicaţiilor de cultură fiind, în general, sărace-lipite, ziaristul vizitează teatrele din ţară pe cheltuiala acestora din urmă, profitând de invitaţiile cu masă-casă asigurate, ceea ce contribuie la discrete (uneori; alteori, de-a dreptul grosolane) deformări ale realităţii de la faţa locului: cum să le spui public unora care te-au găzduit şi "omenit" că spectacolele lor sunt proaste? Deşi pare minoră şi oarecum hazoasă, situaţia aceasta (atât de răspândită încât tinde să fie percepută ca normală) pune temeinic umărul la crearea unor ierarhii bizare, dacă nu false de-a binelea; şi, adeseori, iniţiatul va şti să deducă, din tonul delirant ori, din contră, rezervat al cronicii, cum a arătat nu spectacolul, ci trataţia de după. Abstracţie făcând de asemenea împrejurări sordide (vai, cât de omeneşti, totuşi!...), rămâne în picioare chestiunea de fond: climatul artistic mediocru generează reţele de "putere", de influenţă şi de interese ale căror ramificaţii (nu întotdeauna vizibile) au invadat trupul - oricum suferind - al teatrului românesc, imobilizându-l, ţintuindu-l într-o stare de autoadmiraţie tâmpă şi împiedicând, cu agresivitate chiar, indispensabilele acţiuni sanitare. Şi invers: feluritele tovărăşii, cumetrii şi amiciţii rău înţelese nasc şi hrănesc o atmosferă neprielnică nu doar exprimării libere şi dezbaterii deschise a opiniilor, ci şi creaţiei şi creativităţii înseşi. Pe solul nesiguranţei legislative şi al aproximaţiilor organizaţional-manageriale, acest cerc vicios sigilează o cădere în sine pe care, probabil, teatrul nostru de azi trebuie s-o trăiască până la capăt spre a o putea depăşi. La limită, exemplul filmului românesc, care a fost nevoit să atingă fundul prăpastiei pentru a porni apoi în sus cu un elan care încă ne uimeşte, poate fi mobilizator.
Stagiunea 2007-2008 a prelungit suferinţa structurală, moştenită din sezonul anterior (care şi el, la rândul lui, a preluat boala ş.a.m.d.), a instituţiilor de spectacol, aflate între apele unor normative care, mai ales în privinţa reglementării relaţiilor de muncă specifice, menţin ambiguităţi inadmisibile. Situaţia directorului care nu izbuteşte să întocmească programul de spectacole al teatrului din cauza actorilor angajaţi (la propriu şi la figurat) în mai multe locuri şi în mai multe "proiecte" deodată a devenit atât de obişnuită încât nu mai înduioşează pe nimeni - cu atât mai puţin pe respectivii interpreţi, cărora ideea de fidelitate faţă de scena unde "prestează" cu contract pe viaţă le este perfect străină. E adevărat, situaţia aceasta caracterizează peisajul teatral bucureştean, unde migraţia actorilor între diversele instituţii face ca niciuna să nu-şi mai poată păstra fizionomia pe care spectatorii s-au obişnuit, în ani, să le-o atribuie. (Cine mai poate spune, astăzi, ce diferenţă este între teatrul care se face - de exemplu - la "Nottara" şi cel care se face la Mic?) Mai timid şi mai puţin spectaculos, ea a început să apară însă şi în teatrele din alte oraşe mari din ţară, pe măsură ce şi aici se înmulţesc tentaţiile paraprofesionale de tipul "colaborărilor" la televiziunile şi posturile de radio locale, la şcolile superioare de profil ce proliferează într-un dispreţ suveran faţă de calitatea învăţământului pe care îl oferă etc. Atâta vreme cât conducătorii teatrelor nu vor dispune de instrumente legislative capabile să clarifice o dată pentru totdeauna drepturile şi obligaţiile angajaţilor şi angajatorilor, mişcarea browniană a actorilor va continua - şi din ea, cu siguranţă, nu calitatea "actului artistic" va avea de câştigat.
În aceste condiţii, alcătuit, de regulă, în chip haotic, "la inspiraţie", repertoriul va înfăţişa publicului din România o imagine foarte aproximativă a mişcărilor, curentelor şi curenţilor, modelor, chiar, ce configurează teatrul lumii, contribuind - şi el, repertoriul - la defazarea de care cultura autohtonă (poate, cu excepţia literaturii) suferă şi de care devii cu umilinţă conştient atunci când călătoreşti în străinătate. Nu-i vorba despre faptul că (de pildă) la noi se joacă, la nivel naţional, mai mult clasicii - peste tot în lume se întâmplă asta -, ci despre cine sunt aceşti clasici. În fapt, pe scenele autohtone nu-i întâlneşti, în proporţii revelatoare, decât pe Shakespeare (campion absolut), Cehov şi... Eugen Ionescu, devenit, cu vremea, mai clasic decât, e de presupus, şi-ar fi dorit. În rest, doar câte un Molière, Ibsen, Strindberg, Goldoni sau Pirandello mai sparg monotonia afişului; tragicii greci sunt pe cale de dispariţie, de Lope, Calderón, Corneille, Racine, Goethe, Schiller, Turgheniev, Brecht sau Beckett (dacă tot am vorbit de Ionescu) prin târg se aude foarte rar ori nu se mai aude deloc. Iar când se aude, piesele "atacate" sunt, cu obstinaţie, mereu aceleaşi, cu variaţii aproape imperceptibile. De aceea, un titlu precum Ce păcat că-i curvă de John Ford (Teatrul "Bulandra", regia: Alexandru Darie) face efect de bombă - şi nu numai din cauza sunetului şocant.
Prin contrast, "modernii şi contemporanii" par să stea ceva mai bine. Dacă este chiar aşa vom vedea în cele ce urmează.
Care, oricum, rămâne partea cea mai vizibilă a activităţii unui teatru, ba chiar capătă, în ani, dimensiunea unui document istoric: parcurgând lista pieselor jucate la un moment dat de un teatru sau altul (la nivel "macro", de toate teatrele unei ţări), cercetătorul sau amatorul curios poate completa eventualul tablou al epocii cu date esenţiale despre interesele, dorinţele şi preferinţele oamenilor respectivei epoci - fie aceşti oameni "factori de decizie" în câmpul culturii sau "simpli spectatori". Cel care ar examina, din acest unghi, repertoriul scenelor autohtone în sezonul 2007-2008 s-ar alege cu o impresie foarte interesantă despre viaţa spirituală, în perioada numită, a românilor cu instrucţie mediu-superioară, care alcătuiesc, conform statisticilor, majoritatea publicului de teatru; ar descoperi, de exemplu (cum notam şi în episodul trecut), că ai noştri compatrioţi contemporani au o predilecţie netă pentru clasici - dar numai pentru unii clasici (lider incontestabil: Shakespeare), pe alţii dispreţuindu-i nemăsurat - şi, concomitent, o fascinaţie aproape morbidă faţă de autori actuali din cele mai diverse arii geografice, uniţi, toţi, prin cruditatea (extremă, uneori, şi gratuită, mai întotdeauna) a limbajului. Ca persoană implicată nemijlocit în munca de traducere, pot să depun însă mărturie că, nu o dată, florile de stil (înjurături dintre cele mai vulgare - de altfel inexistente ca atare în unele limbi) reprezintă contribuţia personală a regizorului la naturalizarea cât mai "plastică" a textului. În fine, cum-necum, piesele noi din lume au ajuns, (şi) în stagiunea trecută, destul de prompt pe scenele româneşti, asigurând, sub raport strict literar, imperios necesara sincronizare a acestora cu teatrul planetei. Astfel, nume ca Martin McDonagh (Irlanda), Oleg şi Vladimir Presniakov (Rusia), Sofia Fredén (Norvegia), Jean-Luc Lagarce (Franţa), Fausto Paravidino (Italia), Juan Mayorga (Spania), alături de mai "bătrânul" Marius von Mayenburg (Germania) - ca să citez, la întâmplare, câteva - au figurat copios pe afişele sezonului trecut; puse alături de cele ale clasicilor (cum spuneam, mult mai puţin variate), ele ilustrează (noul? vechiul? trecătorul? perenul?) gust al naţiei pentru extreme, vizibil peste tot în jur, zi de zi. Căci între aceste două "straturi" nu există mai deloc umplutură: propunerile repertoriale inedite (nu ca noutate, ca demers explorator), descoperirile, reevaluările curajoase, care fac, prin alte părţi, atracţia şi farmecul serilor la teatru, au lipsit aproape cu desăvârşire; puţinele care au apărut - Eduard al III-lea, piesă relativ recent adăugată "canonului" shakespearian (Teatrul Naţional din Bucureşti), Recviem de Hanoch Levin (Teatrul Bacovia din Bacău), Spovedanie la Tanacu, după Tatiana Niculescu-Bran (Teatrul Odeon, în coproducţie cu Institutul Cultural Român) ar fi cele mai "spectaculoase"- li s-au datorat unor regizori (tot mai puţini, şi ei...) având curiozitatea spiritului şi iubirea pentru profesie mereu treze, precum Alexandru Tocilescu, Alexander Hausvater, respectiv Andrei Şerban.
Cu ultimul titlu am făcut trecerea spre dramaturgia românească, şi ea prezentă în repertorii conform aceluiaşi model polarizat: între Caragiale (vizitat, încă, relativ constant, graţie şi cererilor venite dinspre public şi alimentate de programa şcolară) şi Maria Manolescu (With a Little Help from My Friends - Teatrul Naţional din Iaşi) mai nimic nu a părut să mişte în peisajul dramaturgic autohton, directorii de scenă nearătându-se deloc tentaţi să procedeze la re-lectura critică a unor piese din (să zicem) perioada interbelică ori de la începuturile teatrului românesc. Ca să nu mai vorbim despre textele deceniilor de dictatură - aparţinând unor scriitori precum, de exemplu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu sau Dumitru Solomon -, calificate de unele creiere netede, prin diverse foiţe obscure, drept (ei, da!) literatură de opresiune ideologică; mă îndoiesc că producătorul genialei caracterizări a răsfoit, măcar, Proştii sub clar de lună, Dresoarea de fantome sau Diogene câinele. Din păcate, nu le mai răsfoiesc nici regizorii. Altminteri, în stagiunea trecută, pe o scală mergând de la Adrian Lustig (Clinica, la Teatrul de Comedie) la Mihaela Michailov, autoarea "Piesei anului 2006" în concursul patronat de UNITER (Complexul România, la TNB), cei mai mulţi dintre dramaturgii activi (şi... prezentabili) de astăzi au fost jucaţi. Cât de bine sau cât de rău este, desigur, cu totul altă discuţie.
O discuţie al cărei protagonist nu poate fi, bineînţeles, decât regizorul. Acesta a continuat, în stagiunea trecută - şi va continua, probabil, destule stagiuni de-acum încolo - să pozeze în chip de figură tutelară a scenei româneşti, de guru, despot, autor total, alfa şi omega. Ceea ce a fost, acum cincizeci de ani, un gest de splendidă temeritate artistică - impunerea teatrului ca artă autonomă în raport cu literatura, sub egida autorului montării - a devenit astăzi, încremenit în slogan golit de sens şi caricaturizat de specimene marginale intelectual, o reţetă depăşită; mai mult, un obstacol în calea evoluţiei fireşti a teatrului, aşa cum arată el în lumea civilizată. Unde încrederea şi dreptul de a trata piesa, actorii, întregul teatru ca pe un bun personal, supus exclusiv toanelor şi nazurilor "stăpânului", li se acordă numai câtorva regizori: regizorilor-artişti. Despre ei şi despre ceilalţi, în cele ce urmează.
Pentru că, se pare (istoria se amuză mereu să ne-o dovedească), oamenii nu pot fi convinşi să acţioneze spre propriul lor folos decât de sunetul pumnului izbit de masă; când pumnul e vizibil, posesorul lui se numeşte despot, tiran, dictator etc.; când pumnul e îmbrăcat în mănuşă - de mătase, de catifea, de zale -, stăpânul lui intră în veşnicie ca lider carismatic, conducător vizionar, salvator al neamului ori al umanităţii. Şi, cum legile ce guvernează teatrul cel mare al lumii sunt valabile şi în lumea cea mică a teatrului, scena se vede nevoită, spre a (supra)vieţui, să se supună unei autorităţi ordonatoare, care să judece lucrurile în ansamblu şi să hotărască încotro vor merge ele. În haosul generat de aproximaţiile legislative şi de improvizaţiile manageriale, cu această autoritate a fost învestit, aproape automat, regizorul.
La noi, regizorul beneficiază de o poziţie câştigată, cu eforturi şi nu fără riscuri, în deceniile 6-7 ale secolului trecut, de personalităţi precum Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, prin manifeste artistice (fundamentalul eseu despre "reteatralizarea teatrului", al celui dintâi) sau spectacole aureolate de scandaluri cu iz politic (faimosul Revizorul, scos de cenzură de pe afişul Teatrului "Bulandra"), dar şi de alţi importanţi directori de scenă - Vlad Mugur, György Harag, David Esrig, Radu Penciulescu sau unii dintre mai tinerii lor colegi, precum, de pildă, Aureliu Manea - care, fără să fi provocat neapărat tulburări în metabolismul regimului, au contribuit, prin spectacolele lor, la instaurarea unui climat creativ şi competitiv menit, pe de o parte, să devină în sine un gest de rezistenţă culturală la ideologia oficială şi, pe de altă parte, să impună scena românească în chip de voce distinctă în corul teatral european. Poziţia de forţă a regizorului de azi s-a clădit pe izbânzile strălucite (şi obţinute, uneori, în condiţii aproape eroice) ale regizorilor de ieri.
Unei asemenea tradiţii actualii directori de scenă ar trebui să-i păstreze o stimă neţărmurită. Nu la nivel declarativ, desigur, ci revendicându-se, în operă, ca urmaşi ai acestor maeştri care, deşi, în majoritate, au ocolit zona pedagogiei instituţionale, pot fi consideraţi, fără nicio urmă de condescendenţă, adevăraţi şefi de şcoală. În realitate, regizorii momentului par să nutrească însă credinţa că teatrul românesc s-a născut o dată cu ei; dincolo de faptul că spectacolele lor vădesc, în general, o dezolantă lipsă de cultură specifică, "atelierele" conduse, în stagiunea trecută, de Radu Penciulescu şi David Esrig (şi luate cu asalt, spre cinstea lor, de către actori) au fost evitate cvasi-sistematic de tinerii directori de scenă, convinşi, probabil, că nu mai au de învăţat nimic de la nimeni. Roadele acestei autosuficienţe câteodată agresive (şi care s-a manifestat, spre exemplu, şi în reacţiile unor regizori români - din felurite generaţii... - la montările aparţinând unor "omologi" renumiţi din lume, montări aduse în reuniuni ca Festivalul Internaţional Shakespeare sau Festivalul Naţional de Teatru) sunt vizibile pe toate scenele din ţară, în cantitate crescândă. Întrucât numărul lor este prea mare spre a putea face obiectul unui inventar publicistic obişnuit, nu voi cita titluri şi nume; mă limitez să constat că spectacolele mediocre, fără ţinută, fără stil şi fără gând, spectacolele inutile, dacă nu dăunătoare, au coborât semnificativ altitudinea artistică a teatrului autohton, cufundându-l într-un fel de torpoare spirituală ce descurajează iniţiativele şi paralizează elanurile. Deschizând drum celui mai perfid duşman ce poate ameninţa arta reprezentării scenice: plictiseala.
Din fericire, această atmosferă castrantă ce tinde să devină regulă a cunoscut, în stagiunea trecută, şi câteva excepţii salvatoare - salvatoare pentru teatrul din România şi, în aceeaşi măsură, pentru publicul său. În intervalul despre care vorbim am înregistrat cu satisfacţie reîntoarcerea cu arme şi bagaje (profesionale) în patria-mumă a unor regizori de calibru superior, precum Andrei Şerban şi Silviu Purcărete. Unchiul Vania de Cehov şi Măsură pentru măsură de Shakespeare, montate de ei, respectiv, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi la Teatrul Naţional din Craiova, au constituit pilonii de susţinere ai secvenţei 2007-2008 din puntea (fără de sfârşit, să sperăm) pe care scena românească o construieşte către cultura mondială; alte două mizanscene semnate de cei doi (Spovedanie la Tanacu de Tatiana Niculescu Bran, coproducţie a Teatrului Odeon cu Institutul Cultural Român, respectiv Lulu de Frank Wedekind, producţie a Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu) au venit să consolideze lucrarea. Don Juan de Molière (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti) şi Ivona, principesa Burgundiei (Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe), în regia lui László Bocsárdi, Visul după Mircea Cărtărescu (Teatrul Naţional din Timişoara), în regia Cătălinei Buzoianu, Eduard al III-lea de Shakespeare (Teatrul Naţional din Bucureşti), în regia lui Alexandru Tocilescu, şi unele dintre montările realizate, la diverse teatre, de Alexandru Dabija şi Radu Afrim (campionii productivităţii de calitate, în sezonul trecut) au configurat, de asemenea, imaginea "în pozitiv" a stagiunii, acestora alăturându-li-se reuşite precum O scrisoare pierdută de Caragiale (la "Bulandra", regia: Doru Ana) sau Regina frumuseţii din Leenane de Martin McDonagh (la Ploieşti, regia: Andreea Vulpe).
Aşa cum am spus încă de la începutul articolului care a inaugurat acest serial, perspectiva mea este una fatalmente parţială şi personală; ea conturează, totuşi, o frântură din realitatea scenei româneşti în anul teatral 2007-2008. Nu-i o realitate foarte agreabilă, desigur; recunoaşterea ei poate însemna însă primul pas spre remedierea ei. Începând de acum.