Seinfeld a introdus spectatorul român în lumea unuia dintre cei mai populari comici de stand-up americani. Acolo, pe scenă, părea un zeu relaxat care dădea lovituri de graţie publicului adorator cu poantele lui despre nimic. Dar această lejeritate ascundea muncă grea. Dacă în America vorbim deja de o tradiţie, la noi acest gen de spectacol comic abia începe să fie importa(n)t.
Stand up comedy este genul de performance american special conceput pentru spaţii gen cluburi sau baruri, unde un comic monologhează în faţa unui public cam pilit, încercând să-l facă să râdă. Dacă nu reuşeşte în primele 2-3 minute, n-o mai face deloc, pentru că huiduielile şi proiectilele din pachete de ţigări îl împiedică, de obicei, să se mai manifeste. Cei mai nebuni se încăpăţânează să continue şi după un astfel de fiasco.
Comicul de stand up: o specie rară de umanoid, care, fără să beneficieze de o slujbă sigură, de reducere la transportul în comun sau de o viaţă socială, traversează ţara de-a lungul şi de-a latul, încercând să împărtăşească lumii pervertitul, complicatul şi, în cel mai fericit caz, fascinantul său punct de vedere. Ca să faci stand-up comedy, trebuie să fii aproape sonat. Toţi care încearcă dau chix prima dată ("to bomb" în termenii de specialitate, adică să nu faci publicul să râdă; în breaslă, e cel mai groaznic lucru care ţi se poate întâmpla).
Toată lumea experimentează durerea. Însă un comic talentat are abilitatea de a-şi folosi furia şi inspiraţia pentru a-şi converti suferinţa în entertainment. Pentru că aşa cum presiunea şi căldura transformă cărbunele în diamant, frustrarea, presiunea socială, energia exasperării transformă un om obişnuit într-un bufon de top. Sigur, poţi avea un simţ al umorului absolut ucigător. Dar ai nevoie de mult mai mult pentru a duce la un sfârşit un "gig" (spectacol). Amărăciunea, de exemplu. Dacă n-ai ratat mizerabil în job-uri cruciale şi n-ai luat ţepe amoroase cu duiumul, atunci s-ar putea să n-ai sarcasmul necesar şi temperamentul răzbunător pentru a face stand-up. Cei mai buni dintre cei buni sunt în stare să-şi adune obsesiile bolnăvicioase şi eşecurile şi să le verse în faţa publicului, la un nivel de eviscerare egal cu cel al unei autopsii făcute pe extratereştri.
Totul e o chestiune de atitudine. Vrei să devii un comic de stand up bun? Învaţă de la maeştri. Richard Lewis, de exemplu, se află într-o perpetuă durere. Mult regretatul George Carlin era la fel de ostil şi revoltat ca un pitbull călcat pe coadă. Unii sunt săriţi de pe fix, alţii cinici, isterici, naivi sau combină bizar toate aceste trăsături. Atunci când şi-au compus o atitudine emoţională, nu şi-au ales una pe care au crezut-o ei mai hilară, ci una care li s-a potrivit cel mai bine. Pentru că regula spune: cu cât eşti mai onest, cu atât ai mai mult haz. Important e să porneşti mereu de la propria-ţi persoană. Chiar dacă ţinta ta e politica sau familia disfuncţională, numărul tău trebuie să fie centrat în jurul punctului personal de vedere asupra acestor subiecte. Ceea ce înseamnă puţină introspecţie. Trebuie să te cunoşti foarte bine, în toate idiosincraziile, meschinăriile şi excentricităţile tale. Cu cât eşti mai auto-ironic, cu atât vei fi mai simpatic. Dacă eşti pocit ca dracu', vorbeşte despre asta. Gândeşte-te că, pentru că faci parte din tagma lor, ai privilegiul să râzi de urâţi şi poantele tale nu vor fi percepute ca insulte, ci ca un act de curaj. Ai o neaşteptată toleranţă pentru alcool? O fobie de a mânca în faţa a mai multor oameni? Eşti antisocial şi ţi-e greu să interacţionezi cu alţii? Eşti complet nefericit în viaţa cotidiană? Felicitări, în regatul pe dos al stand up-ului, atât de generos cu inadecvaţii, eşti noul Woody Allen! Nu-ţi mai lipseşte decât umorul. Şi acum, la treabă!