Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Ce să vă povestesc, că nu ne-au spus nimic?


Dilema Veche, octombrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Miez de toamnă în Bucureşti. Merg, aşa cum am făcut-o în ultimii ani, să văd spectacolele trupelor străine din cadrul Festivalului de Teatru "100, 1000, 1.000.000 de poveşti" organizat de Teatrul "Ion Creangă". Marţi, 8 octombrie 2008. Ora 10 a.m. Sala plină. Copii aduşi cu şcoala. Doamnele învăţătoare, ca nişte gardieni, se plimbă pe la marginea rîndurilor certîndu-i pe nerăbdători. Micuţii aplaudă, strigă, bat din picioare. Vom vedea spectacolul trupei La Piccionaia-I Carrara din Italia. În caietul-program ni se spune că este o reinterpretare modernă a basmului clasic Scufiţa Roşie. Nişte oameni din Italia, mai deştepţi (se pare) decît noi, au ajuns la concluzia că în Scufiţa Roşie apar, cel mai sugestiv, etapele creşterii unui copil: alb pentru naştere, roşu pentru descoperire, negru pentru necunoscut şi albastru pentru îmbătrînire. Şi de aici a luat naştere un mare proiect de cercetare numit "Culori" şi un spectacol numit În gura lupului.

Bate gongul de trei ori. O doamnă din Italia ne mai explică o dată ce o să vedem pe scenă şi despre ce este vorba. Spectacolul, jocul actorilor nu mai sînt - se pare - de ajuns pentru a înţelege singuri, cu minţile noastre, ce se întîmplă în piesă. După o jumătate de oră, le mulţumesc în gînd, pentru că în spectacol - amestec de dans, muzică şi pantomimă - nu am descoperit-o doar pe Scufiţa Roşie, ci şi pe cea albă, neagră şi albastră. În schimb, nu mai apărea lupul, ci un personaj nou, înfometatul Zu, care şi moare în final şi pleacă la îngeri. Scufiţa roşie-alb-albastră-neagră plînge, dar îi mai rămîne un strop de speranţă cînd vede că Zu a devenit şi el un heruvim. Sau poate un Serafim? Piesa nu ne spune.

Joi, 9 octombrie 2008. Tot 10 dimineaţa. Alături de copiii altor şcoli, urmăresc o piesă a teatrului TYUZ din Sankt Petersburg, despre cum s-a născut Adam şi cum a căzut el în păcat. Întîi apare o trupă de cinci îngeri simpatici, fără aripi, îmbrăcaţi în şorturi şi maiouri. Au apucături cît se poate de omeneşti: dorm, se spală pe faţă, mănîncă şi din cînd în cînd răspund la un telefon şi ascultă nişte indicaţii de la Dumnezeu. După 15 minute de onomatopee şi pantomimă mai lentă sau mai antrenantă, un copil strigă:
Vorbeşte, mă! De ce nu vorbeşti?
Doamna învăţătoare de la capul rîndului îl admonestează:
Mihai, stai liniştit acolo jos şi uită-te la piesă că la sfîrşit te pun să-mi povesteşti.
- Păi, ce să vă povestesc, doamnă, că nu mi-au spus nimic?
Spectacolul se termină. Eva este fericită la braţul lui Adam. Au şi un copil. Îngerii dănţuiesc zglobii în jurul fericitului cuplu. Mihai se ridică, îşi îndeasă în buzunar jucăria cu care şi-a făcut de lucru în timpul spectacolului şi-şi întreabă în şoaptă colegul:
- Bă, ţie ţi-a plăcut?
- Îmm... răspunde româneşte-confuz amicul.
- Aşa ziceam şi eu. Am cam dat banii degeaba.
Întrebată într-un interviu care este genul teatral care îi displace cel mai tare, Ana Ripka-Rus, autoare de teatru pentru copii - mai cunoscută în străinătate decît în România - a răspuns că cel care nu se adresează nimănui. Subscriu la opinia domniei sale.

Nu sînt împotriva experimentelor teatrale, atîta vreme cît ele nasc spectacole descifrabile de către publicul căruia îi sînt adresate. Iar copiii sînt un public special. Sînt o plămadă, sînt în formare. Şi este datoria celor care fac teatru să le ofere poveşti inteligibile şi magie. Acea magie născută din contactul nemediat cu respiraţia, rostirea şi jocul actorului. Îţi trebuie discernămînt şi responsabilitate atunci cînd scrii, dar şi atunci cînd joci şi mai ales atunci cînd montezi teatru adresat copiilor.

Joia trecută am plecat cît am putut de repede din sala de spectacole, ca să nu mă întrebe şi pe mine doamna învăţătoare ce am înţeles din piesă. Poate că eu şi Mihai sîntem nişte proşti care nu au înţeles nimic. Sau poate că sîntem amîndoi nişte oameni miraţi care, fiecare în felul său, strigă: "Regele e gol!".

Victoria Pătraşcu este autoarea cărţii pentru copii Ziua în care a fugit somnul (Editura Nemi, 2008).



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer