Dramatismul magnetic al Recviemului de Antonin Dvorak

Impozanta lucrare compusă de Antonin Dvořák, Recviem pentru solişti, cor şi orchestră mare, op. 89, a putut fi audiată în 13 noiembrie 2008, la Ateneul Român, în interpretarea Orchestrei simfonice şi a Corului Filarmonicii "George Enescu", dirijate de Gerd Schaller, solişti soprana Iulia Artamanov, mezzosoprana Gabriela Popescu, tenorul Teodor Ilincăi, şi bas-baritonul George Emil Crăsnaru. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner.

Recviemul are ca punct de plecare un moment tragic din existenţa compozitorului: moartea prematură a copiilor săi. El reprezintă totodată, o transpunere în sunete a sfâşietoarei întrebări referitoare la existenţa umană.

Am ascultat astfel, o muzică ce lasă urme profunde în suflet. Sonorităţile impozante ale întregului ansamblu vocal - simfonic, la care se adăugau şi acordurile de orgă, alternau cu momente în care sunetul corului venea parcă din altă lume, iar cei patru solişti vocali îşi înălţau ruga, fiecare în registrul său, simbolizând câte o virtute atribuită defuncţilor.

Scriitura Recviemului este foarte pretenţioasă. Iar dirijorul Gerd Schaller a reuşit să creeze punţi măiestrite între momentele contrastante ale lucrării. Preluările timbrale dintre compartimentul suflătorilor de lemn şi cel al corzilor, delicate sub aspect intonaţional, au fost realizate cu mare profesionalism de către artiştii interpreţi. În Graduale, Iulia Artamanov a cântat cu o mare seninătate, calităţile sale vocale decantându-se firesc. Duetele soprană-mezzosoprană au avut o calmă omogenitate. Minunată intervenţia solistică a maestrului George Emil Crăsnaru, cu vibrato-ul său atât de expresiv.

O focalizare impresionantă a tragismului s-a produs în secţiunea Pie Jesu prin topirea sonorităţilor cvartetului vocal. Colaborarea dintre solişti orchestră şi cor a beneficiat de aportul discret şi echilibrat al concertmaestrului. În Dies Irae, furia divină dădea impresia că răzbate cu o apăsare insuportabilă. Descătuşările romantice - cu trimiteri către stilemele armonice ale lui Berlioz - îţi transmiteau parcă, zguduirile lumii impure în care vieţuim.

La final, Agnus Dei, desfăşurat într-un plan dinamic stins, aduce promisiunea împăcării, la care se adaugă seninul implacabil al nemuririi.