Fac parte dintr-o categorie de oameni pentru care, într-un fel, filmul bate viaţa. Sînt un spectator înnăscut (de fapt, cred că acesta e unul dintre puţinele lucrurile pe care ştiu să le fac bine), pentru că am o nevoie organică de poveste. Mi-e mult mai uşor să supravieţuiesc avînd la îndemînă această variantă de existenţă paralelă, mult mai permisivă, în care plicticoasele limite omeneşti pot fi, în sfîrşit, depăşite. Filmele pe care le privesc nu au, neapărat, legătură cu mersul accelerat al timpurilor în care trăim: aparţin unor perioade diferite ale istoriei cinematografiei. Le aleg potrivit unor criterii estetico-afective: filmele bune care m-au făcut să simt sau să gîndesc diferit, mai intens... Din ce în ce mai accesibile acum, aici sau în străinătate, pe DVD...
Două filme ilustrează cel mai bine ideologia afectiv-evazionistă despre care vorbeam: Bonnie şi Clyde, cu Faye Dunaway şi Warren Beatty, regizat de Arthur Penn în 1967, şi Thelma şi Louise, cu Susan Sarandon şi Geena Davis, în regia lui Ridley Scott (1991). Dacă n-ar fi o afirmaţie prea reducţionistă, aş putea spune că sînt filmele mele preferate din istoria cinematografului. Probabil pentru că ambele sînt instanţe ale revoltei, în mare parte inocente, duse la extrem şi devenite mod de viaţă. Atitudinea de rebeliune faţă de sistemul care te copleşeşte, cu toată tenta ei veşnic adolescentină, este una pe care o voi privi întotdeauna ca pe un posibil model existenţial. Cu atît mai mult atunci cînd aceasta este redată într-un pattern cinematografic coerent, atît prin structură, cît şi prin mijloacele de expresie folosite.
Regizorii celor două filme sînt, ambii, nume de referinţă în istoria cinematografului. Cu Bonnie şi Clyde, Arthur Penn a dat tonul contraculturii, al noii epoci hollywoodiene care a încălcat tabuurile de pînă atunci. Ridley Scott a regizat, printre altele, celebrele şi premiatele Alien, Blade Runner şi, mai tîrziu, The Gladiator şi American Gangster, precum şi mai puţin cunoscutul The Duellists (1977), deţinător al Premiului Juriului de la Cannes, în 1978.
Thelma şi Louise adaugă componenta feministă la aceea evazionistă din Bonnie şi Clyde: periplul celor două eroine este urmarea, în ultimă instanţă, a presiunii societăţii machiste în care trăiesc şi a regulilor discriminatorii impuse de aceasta. Bonnie şi Clyde aleg calea eludării legii tot dintr-o lipsă de perspectivă a societăţii, care nu le poate oferi mai mult decît o rutină anostă şi umilă. Vocea autorităţii - reprezentată, în ambele cazuri, de oamenii legii - e incapabilă să înţeleagă fiecare caz în parte şi motivaţiile acestuia, tratîndu-i la fel şi nesimpatetic pe toţi cei care o încalcă.
Cele două filme ne prezintă poveştile din punctul de vedere al eroilor evazionişti, al marginii afective care se revoltă împotriva centrului opac şi limitat. Problema vinovăţiei rămîne, evident, discutabilă: nici Bonnie şi Clyde şi nici Thelma şi Louise nu pot fi consideraţi nevinovaţi pînă la capăt, atîta timp cît iau vieţile mai multor oameni. Într-un fel însă, personajele îşi păstrează inocenţa, privită ca un concept independent de partea concretă a lucrurilor...
Efectul bulgărelui de zăpadă
Louise (Susan Sarandon) vorbeşte la un moment dat, într-una dintre conversaţiile cu poliţistul care le urmăreşte (Harvey Keitel), de "efectul bulgărelui de zăpadă": vinovăţiile se acumulează una după alta, îngroşînd gogoaşa. La fel se întîmplă şi cu Bonnie şi Clyde, dar la proporţii mai serioase. Între cele două cupluri de personaje, diferenţa morală rămîne, totuşi, semnificativă: dacă Thelma şi Louise comit crima iniţială din autoapărare, amestecată cu protest feminist (Louise îl omoară pe Harlan, bărbatul care era gata s-o violeze pe Thelma, după ce vede că acestuia nu îi pare rău de cele făptuite), Bonnie şi Clyde o fac din revoltă socială pură, încercînd să-şi depăşească condiţia. Motivul pentru care devin bandiţi este, pînă la urmă, că ei privesc această alegere ca pe singura cale de schimbare a poziţiei lor sociale, resimţite ca apăsătoare. Clyde (Warren Beatty) omoară primul om (un poliţist care se agaţă de maşina lor pe cînd încercau să fugă) pentru a salva viaţa lui şi a tovarăşilor săi, deci tot în autoapărare, ca urmare a greşelii băiatului ce conducea maşina. Are remuşcări după, ceea ce îl face să fie departe de un criminal cu sînge rece.
În cazul lui Bonnie şi Clyde, seria crimelor continuă, dar tot cu scopul propriei salvări; acţiunile autorităţilor devin tot mai agresive, ceea ce îi face şi pe cei doi bandiţi să procedeze în acelaşi mod. Thelma şi Louise nu mai omoară pe nimeni, ele îşi păstrează explicit şi categoric inocenţa morală: acţiunile pe care le întreprind sînt fie pentru supravieţuire (jafurile politicoase, imobilizarea poliţistului), fie pentru a contracara aceeaşi atitudine machistă despre care vorbeam mai înainte. Aşa se explică reacţia lor faţă de şoferul de camion care se comporta obscen (îi incendiază camionul). A fi "politicos" devine un deziderat: întrucît urmează această politeţe, fie ea şi una de circumstanţă, Thelma se lasă păcălită de J.D., personajul interpretat de Brad Pitt. La fel cum termenul de fun, care o obsedează pe Thelma, revine în discuţiile celor două: el înseamnă, de fapt, a face ceva real, normal, cel puţin în viziunea Thelmei, pînă atunci îngropată într-o căsnicie întruchipînd acelaşi absurd model autoritar masculin...
Sfîrşitul celor două cupluri este în acord cu doza şi categoria lor de vinovăţie: Bonnie şi Clyde, care alunecaseră pînă la urmă pe panta crimelor în serie, sfîrşesc ciuruiţi; Thelma şi Louise, inocente şi revoltate, se aruncă în Grand Canyon. Societatea le învinge pe amîndouă, dar atitudinea regizorilor faţă de personaje le salvează: acestea sînt absolvite prin farmecul lor indiscutabil. Iar poveştile lor rămîn unele dintre cele mai convingătoare şi mai impresionante din istoria cinematografului.