Alex. Budac: Am auzit, nu o dată, spunîndu-se că personajele negative pot fi mult mai interesante decît cele pozitive. Eroul sau eroina, samariteanul, sufletul curat sînt percepuţi adesea ca unidimensionali, previzibili, lipsiţi de o charismatică ambiguitate, pe cînd nemernicul (the villain), îngerul căzut, şarlatanul, vampa, asasinul cu sînge rece trec proba credibilităţii şi devin mai repede memorabili pentru că motivaţiile lor sînt, fie mai uşor de înţeles, fie ocultate de un provocator mister. Macbeth al lui Shakespeare şi Satan din Paradise Lost de John Milton rămîn cu siguranţă printre primii în topul răilor înnăscuţi şi extrem de convingători pe care ni i-a oferit arta. Fascinaţia exercitată asupra noastră de aceşti ticăloşi nu a scăzut deloc în intensitate cu trecerea timpului şi, culmea, nici măcar nu ne simţim vinovaţi pentru asta, tocmai pentru că puterea lor hipnotică aproape că ne face să uităm celelalte personaje. Oare poate cineva să spună că este copleşit, înfiorat, exaltat de faptele bravului Macduff?
Iată însă că astăzi, în epoca artei reprodusă mecanic, ca să folosesc sintagma lui Walter Benjamin, chipurile răului se multiplică cu viteza a 24 de fotograme pe secundă. Dacă ar fi să numim doar personajele negative iconice pe care le-a dat cinemaul, mă tem că n-am reuşi să finalizăm prea curînd un asemenea Pandaemonium. Numai în ultimele luni, pe ecran s-au impus trei figuri întunecate, descinse din nişte filme care, deşi produse de studiourile hollywoodiene, nu intră deloc în categoria "piese de sezon." Mă refer la venalul Daniel Plainview din There Will Be Blood, la ucigaşul absolut Anton Chigurh din No Country for Old Men şi, desigur, la înfricoşătorul terorist ce se recomandă The Joker în The Dark Knight. Practic, toate trei filmele au avut un succes enorm datorită răufăcătorilor - e drept, interpretaţi magistral de nişte actori excepţionali - dezlănţuiţi pe durata orelor întregi. Ai dedicat cîte o cronică entuziastă fiecăruia, la vremea lui, şi chiar ai avut inspiraţia să-i alături pe doi dintre aceşti bad guys, Chigurh şi The Joker. Aparent, între filmul fraţilor Coen şi ultimul Batman nu există prea multe afinităţi. Deşi îndatorat îngerului exterminator din romanul lui Cormac McCarthy, Anton Chigurh are, graţie inteligenţei realizatorilor, o obîrşie cinematografică, mai precis, filmul noir. Personajul omonim al lui McCarthy descinde din mesagerii aducători de pedeapsă ai Bibliei, din monomaniaci precum Căpitanul Ahab şi este o resurecţie a lui Judge Holden, o maşină de ucis dintr-un roman mai vechi, semnat de acelaşi autor. The Joker, în schimb, revarsă asupra noastră şi menţine vii toate spaimele acumulate după tragicul 11 Septembrie. Putem duce analogiile pe care le-ai făcut între ei pînă la capăt? De unde crezi că provine puterea de fascinaţie exercitată de aceste personaje? Sînt ele şi produsul unei anumite stări de spirit... vreau să spun, am ajuns să ne recunoaştem mai uşor în infernalul Chigurh, decît în blîndul Sheriff Bell, în ferocele Plainview, mai degrabă decît în fiul său, în rînjetul şi hohotele lui The Joker, şi nu în pelerina neagră a justiţiarului?
a.l.ş.: OK, o să încep printr-o mărturisire: cînd eram mic şi mergeam la cinema, "ţineam cu Răii"! Întotdeauna am ţinut cu Răii... Nu m-am psihanalizat, una din explicaţiile care-mi vin în minte este că îmi părea rău că Răii erau pedepsiţi, la final; probabil că mi se părea - ca orice spectator de film - că, fără ei, filmul n-ar fi avut niciun haz. Gîndeam (şi, recunosc, încă mai gîndesc) în aceiaşi termeni ca un producător / scenarist de la Hollywood: Filmul înseamnă Conflict, Conflictul înseamnă Lupta dintre Bine şi Rău, ergo - fără Rău nu există Conflict, ceea ce înseamnă că there is no fun. Dar stau să mă întreb: oare Lumea întreagă, aşa cum o ştim, nu este un astfel de conflict? Nu este un echilibru dinamic între Bine şi Rău? Şi nu este filmul oglinda acestei lumi? Ş.a.m.d.
Dar este mai mult decît atît. Dacă Satan nu este decît un înger decăzut, ar trebui poate să ne întrebăm ce ar fi lumea - ce am fi noi - fără tentaţia Răului, în multiplele lui forme? Dacă există Dumnezeu (unii ar spune că însăşi existenţa Răului este un argument contra...), nu cumva El Însuşi este infinit mai complex decît Îl concepem noi? Iar dacă, dimpotrivă, El nu este decît propria noastră proiecţie, nu-l diminuăm, cumva - după puterile minţii noastre -, văzîndu-l în chip de Bine Absolut?
Există, cum ştii, o literatură uriaşă în domeniu; m-aş opri, însă, la un eseu ceva mai recent - 1991, totuşi! - al regretatului Philippe Muray, intitulat L'Empire du Bien. Este o polemică, extrem de savuroasă, cu toţi aceia care, pe urmele unui creştinism laic roz-bombon, pledează şi acţionează neabătut - cum se zicea pe vremea lui Ceauşescu - pentru "implementarea" Binelui; a Binelui total; a Binelui cu orice preţ... Bun, se poate răspunde că toţi aceşti apostoli (ai corectitudinii politice) nu reuşesc mare lucru, că Lumea este la fel de rea, de duşmănoasă şi de coruptă ca-n vremile Vechiului Testament, doar "PR"-ul a evoluat. Teza lui Muray (un "moralist furios", l-am numit eu) este, însă, alta - şi este una provocatoare: nu, Lumea - zice el - nu va dispărea într-un nor de sulf, nu va fi o catastrofă de tip Sodoma şi Gomora, dimpotrivă: vom muri înecaţi în zahăr. În bune sentimente. În dulcegărie socială.
Revenind la cinema, n-aş spune - totuşi - că ne "identificăm" cu personaje precum Chigurh, Plainview sau The Joker (ar fi o ipoteză cu adevărat descurajatoare!), ci, mai degrabă, că prezenţa lor (în romanele inspiratoare şi, apoi, în filme) este o proiecţie a Spaimei Dintotdeauna în actualitate. Sînt personaje fascinante, e drept, pentru că ne sînt oferite ca un fel de resurgenţă a unui iraţional malefic într-o lume care crede că şi-a înfrînt demonii prin raţionalitate. Or, este tocmai invers: raţionalitatea (credinţa omului modern că poate domestici totul, prin raţiune) ajunge să dezlănţuie acel pandaemonium de care vorbeai - o dată pentru că, aşa cum ştim, orice refulare se răzbună, pînă la urmă, şi a doua oară pentru că, aşa cum vedem, lumea modernă NU ne-a ferit de incidenţa Răului.
Cred că "starea de spirit" despre care aminteai se referă la acest lucru: sîntem, ca omenire, într-un moment de masivă nevroză - o nevroză generică, nu doar individuală! -, iar efectul acestei nevroze se vede în filme. Şi, pentru că Răul care ne roade este atît de multiform şi de difuz, artiştii simt nevoia să caute şi să-i găsească o ipostază hiperbolică, imediat identificabilă, care să comprime acea Spaimă difuză... Dacă ne uităm la filmele enumerate de tine vom vedea că, pînă şi cronologic, există o gradaţie a Ororii Absolute: Daniel Plainview - personajul lui Upton Sinclair, de la-nceputul secolului trecut - este un personaj mai curînd venal, cum spui, iar crimele lui sînt mai mult întîmplătoare (o dată ucide ca să se protejeze, a doua oară - ca o descărcare nervoasă); Anton Chigurh - personajul lui Cormac McCarthy, de la-nceputul anilor '80 - este acel "Înger exterminator" venit de niciunde (după toate aparenţele, din Iad) care ucide aleator, step by step, ca şi cum ar juca la un cazinou din Las Vegas (vezi metafora datului cu banul); The Joker, în fine - ultima încarnare a Răului, producţie 2008 -, este ipostaza cea mai înfricoşătoare, pînă la urmă: nu doar pentru că vedem însemnele prezentului în miticul Gotham City, şi simţim acea atmosferă post-Nine Eleven la tot pasul, ci pentru că efectele acestui Rău sînt la fel de aleatorii (comparaţia cu Chigurh la asta se referea), însă vor fi devenit globale. Mai mult decît atît: Jokerul este un Chigurh explicativ, "conversaţional", cu ambiţii pedagogice (sau anti-pedagogice, dacă vrei); el ia ostatice nu doar nişte comunităţi de indivizi, ci înseşi fundamentele civilizaţiei acestora - începînd cu morala. Chigurh era un Rău de film mut, aproape, a cărui "filozofie" s-ar putea rezuma la: "De ce nu?" (să ucizi); Jokerul este Răul anti-sistem, un "imoralist" cu un psihic încărcat, care are o plăcere perversă de a întoarce pe dos argumentele moralei comune ca un soi de alibi pentru faptele sale. Chigurh ucide cu sînge rece, sec ca un automat; Jokerul o face cu voluptate, presărîndu-şi crimele cu "justificări" nihiliste. Dacă Batman este Supereroul (întruchiparea credul-creştină a unui Sfînt Gheorghe în combinezon de liliac), Jokerul este Supraomul nietzschean ajuns personaj de bandă desenată.
A.B.: Cinemaul ne-a arătat şi alte chipuri ale răului, mai cu seamă ale răului insidios, răul ascuns sub aparenţa de normalitate sau chiar îndărătul unui chip simpatic. Mă gîndesc, de pildă, la Casanova lui Fellini şi la toată povestea care a dus la realizarea acestui film. Fellini fusese foarte şocat de povestea unei crime. Nişte tineri au omorît au fată, au ascuns-o în portbagaj şi s-au dus relaxaţi la petrecerea unor prieteni. Crima a fost descoperită de un poliţist care patrula întîmplător prin zonă. Pe Fellini l-a oripilat întîmplarea şi a vrut să facă un film despre acest tip înfiorător de personalitate umană care-şi tratează semenii ca pe nişte obiecte dispensabile. În Casanova, atletul sexual, solitarul suficient sieşi, egocentricul capabil să omoare prin indiferenţă, cineastul italian a găsit întruchipate toate trăsăturile unei existenţe mecanice, sterile, imorale. Dansul final al protagonistului cu păpuşa automată, pe apele îngheţate ale Veneţiei, e mai mult decît sugestiv. Putem vorbi de o funcţie cathartică a cinemaului? Puţini mai invocă astăzi această menire a artei, apreciată de Aristotel.
a.l.ş.: Întrebarea este dacă mai putem vorbi despre catharsis în general, nu doar în filme. Mai este, oare, omul secolului XXI capabil să se ridice la catharsis? Pentru că, dacă acceptăm că există o "evoluţie" a umanităţii - de la vechii greci ("păgîni"!) la actualii "cetăţeni ai planetei" -, din motive de monoteism şi drepturile omului, vom constata că nu prea sînt, totuşi, semne cum că omul secolului XXI s-ar lăsa tulburat de tragedii... Eu, personal, nu cred că există o evoluţie în straturile profunde - omul, antic sau recent, este acelaşi -, dar atunci cum se explică faptul că nu mai avem acces la catharsis?
Una din explicaţii ar putea fi resemnarea. Este o dublă resemnare: pe de o parte, atîtea tragedii (reale, dar şi artistice) au trecut peste noi încît pare că ne-am anesteziat - puţine lucruri ne mai tulbură cu adevărat... În orice caz, arta a pierdut pariul cu realitatea: 11 Septembrie a fost ultima tragedie în faţa căreia omenirea a trăit un moment de catharsis global (vezi şi părerea lui Stockhausen, care o considera - pervers-cinic poate, dar şi fertil-provocator - o mare "operă de artă"...). Dar asta nu înseamnă altceva decît că nicio operă de artă nu a putut, şi nu ar mai putea, să se măsoare - ca forţă de impact emoţional - cu o tragedie reală! Pe de altă parte, resemnarea vine şi din altceva: astăzi, trăim cumva la suprafaţa lucrurilor, branşaţi la o realitate pe care o percepem - cel mai adesea - prin procură. Televiziunea a banalizat tragedia individuală, a transformat-o în "catharsis" de consum (vezi moartea prinţesei Diana). Şi totuşi, moartea (percepută ca "nedreaptă" - desigur, din alte motive ca la vechii greci) a unui personaj emblematic, cum a fost prinţesa de Wales, încă mai avea ceva din datele unei tragedii, aşa cum le ştim de la Aristotel. Numai că s-a întîmplat ceea ce spuneam că s-a întîmplat: odată primul moment, al şocului planetar, trecut, tragedia a devenit o marfă ca oricare alta - inseriabilă, cuantificabilă. Terenul era pregătit pentru "the next level": tragedia colectivă... Şi a fost 11 Septembrie!
Iată, aşadar, contextul în care vorbim despre Cinema. Oripilarea lui Fellini a devenit vetustă, pentru că fapta în sine a fost multiplicată, de atunci, în zeci, sute sau mii de astfel de cazuri. În plus, strict cinematografic vorbind, consider că - pentru a da seama de această "oroare" contemporană - stilul fellinian este mai puţin eficace decît cel, clinic / neutru, al unui Michael Haneke, de pildă. Dar, oricum, în toate aceste cazuri vorbim de aceeaşi resemnare în faţa realităţii: vechii greci adunau o arenă de oameni care ieşeau tulburaţi văzînd, pe scenă, o tragedie care era "adevărată" pentru că îi emoţiona; omul contemporan vede, cel mai adesea de unul singur (în faţa televizorului sau computerului), tragedii adevărate care s-au întîmplat în realitate: unde să mai găsească resurse pentru a se emoţiona, "cathartic", în faţa unui film?! Astăzi, "catharsis"-ul e mai mult o chestiune de efecte speciale...
A.B.: Şantaj, corupţie, gelozie, crimă, nebunie, conştiinţe încărcate, antieroi, femei fatale... pe toate le regăsim în filmul noir. Iniţial un subgen, el a fermecat, încă de la apariţie, generaţii întregi de cineaşti. De la Fritz Lang, Max Ophüls, Hitchcock, Howard Hawks, Welles, Godard, pînă la Roman Polanski, Tarantino, Fincher, Soderbergh, Michael Mann sau fraţii Coen, istoria filmului noir este rescrisă fără întrerupere. Însă "noir" înseamnă mai mult decît o tematică precisă. Înseamnă un stil. Aşadar, există o estetică a răului...
a.l.ş,: O să-ţi răspund făcînd apel la unul dintre autorii care-mi plac cel mai mult - Hitchcock, fireşte. Iar asta pentru că, în cazul lui, distincţia de "gen" este mai puţin relevantă. OK, toată lumea ştie că Hitch a excelat în genul "thriller" ("noir"-ul propriu-zis l-a lăsat în seama unor Huston sau Hawks...), dar mi se pare că termenul trebuie luat puţin în alt sens decît acela consacrat. Să explic: autorul teoriei suspansului (şi cel mai bun practician al ei!) era, totodată, şi un excelent dialectician. Prin asta vreau să spun că, în filmele lui, fascinaţia Răului este de o ambiguitate realmente frisonantă dintr-un motiv foarte simplu: pînă la momentul final, al pedepsei (retribution) inevitabile, Răul este personajul principal al filmului. Fireşte, există - întotdeauna - tabăra "celor buni", care se chinuie, pe tot parcursul filmului, să-i vină de hac. Dar este evident că, în absenţa Răului, nu doar că nu ar exista Conflict (cf. vulgatei hollywoodiene), dar nu ar exista nici fascinaţie! Iar Hitch însuşi este primul fascinat de Rău: cel mai mare talent al său a fost, de fapt, acela de a ridica un monument de celuloid Răului circumstanţial - şi circumstanţiat în zeci de ipostaze -, pe care, din raţiuni de scenariu, a trebuit să-l răpună, la final. Dar voluptatea cu care l-a pus în imagini este evidentă; nu mai puţin, felul convenţional, "birocratic" aproape, în care l-a scos din cadru. Aproape că îl vezi ricanînd, cu trabucul între buze, ori de cîte ori îşi pedepseşte Răii cu arma scenariului: este o execuţie mai degrabă "de ochii lumii", în care nu crede o iotă. "Thriller", în cazul lui, asta înseamnă: a provoca - în spectatorul obişnuit - fiorii identificării cu personajul malefic. A simţi pe şira spinării alunecarea rece şi uleioasă a dilemei morale în acelaşi timp cu deliciosul frison al experimentării Răului pe propria piele... Hitchcock a fost un fel de Joker care şi-a permis, în ţarcul "de gen" pe care l-a luat în stăpînire, experienţe periculoase pe creierul spectatorilor. Este o zonă pe care o explorează, mai nou, Haneke, însă fără jubilaţia copilărească a bătrînului Hitch.
Am putea să ne întrebăm, în final: dacă Lumea ar fi un paradis, ar mai exista filmul "noir"? Iar răspunsul ar trebui să fie tot o întrebare: dacă "noir"-ul nu ar fi în noi, am mai visa oare la paradis?