Există o varietate de oameni (critici de film, public, indivizi care lucrează în branşă) care observă lipsurile cu care se confruntă mica industrie de film din România, care deplîng ori de cîte ori au ocazia aceste lipsuri şi care se simt, probabil, împliniţi pentru că au semnalat ceea ce nu merge cum trebuie. Dar există şi cîţiva oameni care nu se opresc aici şi care, cu bunăvoinţă şi drag de film, încearcă să fisureze blocul de inactivitate din sectorul care doare cel mai rău în cinematografia românească: scenaristica. Scenariştii profesionişti şi cunoscuţi din România pot fi număraţi pe degetele de la o singură mînă, aşa că pretenţiile pentru o cinematografie serioasă ar trebui să se mai calmeze.
Pentru a regla o parte a problemei, două asociaţii, EuRo Cinema şi Romanian Film Sector, au pus la cale un atelier de scenaristică, un eveniment care a început pe 29 noiembrie 2008, timp de trei săptămîni, sub denumirea de Introducere în scenaristică, cu sprijinul Hotel Residence, care a oferit o sală pentru desfăşurarea acestui eveniment. Atelierul intenţionează să ofere un punct de plecare celor care cred că sînt interesaţi să scrie scenarii. Spun "care cred că sînt interesaţi", tocmai pentru că acest atelier va descoperi poate cîteva talente, dar, mai important, va fi pentru participanţi o bună ocazie să se confrunte cu alte minţi gînditoare în imagini, dar mai ales cu propriile abilităţi de a crea o poveste într-un mod organizat.
Cel care conduce atelierele este Tudor Voican, unul dintre puţinii scenarişti profesionişti români, cunoscut pentru scenariile filmelor California Dreamin' (nesfîrşit), Marilena de la P7 (în regia regretatului Cristian Nemescu), în prezent doctorand la UNATC, după ce a urmat o specializare în scenaristică la York University din Canada. Altfel spus, o "voce" autorizată să dea lecţii.
Din aproape 50 de doritori să participe la atelier, organizatorii au ales, pe baza textelor/scenariilor trimise de aceştia, un număr de 20. Autorii sînt majoritatea tineri, foarte tineri chiar, care timp de trei sîmbete vor fi impulsionaţi să se perfecţioneze în arta scrierii unui scenariu. Pentru aceşti tineri participanţi dezvolţi involuntar simpatie, la gîndul că există şi printre "ăştia micii" nişte preocupări serioase. Sînt încă prea puţin dispuşi (unii dintre ei) să renunţe la forma tradiţională de acumulare de informaţie, în care profesorul dictează, iar elevii scriu grăbit fără să perceapă şi cu gîndul ceea ce aud, disperaţi să nu piardă vreun cuvînt al profului. În cazul de faţă, profu', Tudor Voican, a propus o altă formulă şi, după ce a stabilit că nu va dicta nici un cuvînt, le-a spus "elevilor" cu ce imagine a venit spre atelier şi a cerut dezvoltarea acesteia. Tehnica de predare pe care o adoptă profu' le permite ucenicilor să ajungă singuri la răspunsul corect, oferind mai întîi cîteva variante de răspuns care abat scriitorul de la logica construcţiei unei poveşti. Dar, pas cu pas, idee cu idee, povestea prinde contur, se structurează într-un sistem coerent, pentru ca, la final, un eventual receptor să poată înţelege ce a vrut să exprime autorul. Şi, în acest fel, cursanţii au înţeles în prima zi cum trebuie construit un schelet pe care să se sprijine ideile de poveşti care le trec prin cap.
Prin intermediul aceleiaşi tehnici de schimb de idei, au putut afla cum îşi găseşte fiecare inspiraţia, de unde îşi ia ideile pentru poveşti şi un prim lucru important pe care l-au învăţat este acela că un scenarist nu trebuie să aştepte venirea inspiraţiei, că e mai important să asculte şi să observe ceea ce se întîmplă în jurul lui, cu oamenii de lîngă el. S-a insistat pe interactivitate, pe brainstorming, dar, aşa cum se întîmplă adesea şi în sălile de clasă, în primul episod a existat o segregare: de o parte a baricadei se aflau patru-cinci oameni activi, care nu se sfiesc să-şi expună chiar şi ideile de care nu sînt siguri, iar de cealaltă parte se afla majoritatea, care tace şi ascultă, dă din cap aprobator, priveşte interogator, dar care nu îţi dă de înţeles dacă o astfel de întîlnire i-a adus vreun beneficiu sau nu. Pentru asta s-au inventat temele şi cursanţii au primit teme, astfel încît să se asigure o continuitate a celor două ore de curs, pentru ca fiecare să poată participa mai activ la viitoarele întîlniri şi ca acestea să poată continua cu temele propuse ("Teme şi personaje", "Tehnici de redactare").
Pe termen lung, cele două organizaţii care s-au ocupat de conceperea atelierului speră ca acestui experiment să-i urmeze altele şi altele, ca unii dintre cursanţii de acum să revină la eventuale module avansate şi ca, într-o bună zi, să devină profesionişti.
E important ce se întîmplă? Da, e un prim pas, mic în aparenţă, dar care va avea impact puternic asupra acelora care vor să scrie pentru marele sau micul ecran (se ştie că există şi foarte puţine seriale tv bine scrise). O industrie puternică se construieşte în primul rînd cu multă forţă de muncă şi nu te poţi aştepta să ai rezultate bune în mod constant doar cu o mînă de profesionişti. De aceea ei trebuie descoperiţi, încurajaţi şi, mai ales îndrumaţi. Pentru că doritorii de a scrie există.