ne-am ratat la Viena... În singura zi în care tu mai erai acolo ai preferat Zoo-ul, pe care eu nu l-am văzut deloc, deşi am stat aproape zece zile. (Atunci nu ştiam că au şi koala, altfel aş fi lăsat baltă totul şi m-aş fi dus întins.) Dar pot să-ţi povestesc în amănunt acele două filmuleţe din expoziţia Edward Hopper, de la Kunsthalle - care, cum ştii, nu erau numai cu Hopper, ci şi cu artişti influenţaţi de el. Erau făcute de un belgian de care eu nu mai auzisem, David Claerbout, dar care am înţeles - de la oameni din domeniu - că e unul din cei mai tari video-artişti contemporani. Mai întîi (cum intrai în expoziţie) două filme, proiectate spate-n spate şi avînd aceeaşi durată: într-unul, doi indivizi cu alură de poliţişti stau într-o maşină şi privesc prin geamul din faţă într-un punct - nu se vede încotro pentru că plouă cu găleata; în al doilea, vedem maşina (se înţelege că aceeaşi) undeva departe pe un cîmp, staţionară, după ploaie (nori în fundal şi picături încă scurgîndu-se într-o baltă din apropiere). Înăuntru/afară, aproape/departe, ploaie/după ploaie - Claerbout se joacă frumos cu dilemele noastre de privitori, provocîndu-ne să ne întrebăm, în timp ce privim, ce & de ce privim... A doua instalaţie era şi mai simplă, dar la asta am stat în buclă, mai mult de juma' de oră (cît dura ea): un cadru fix, alb-negru, privire de undeva de sus din interiorul unei scări de imobil; în fundal este un perete de sticlă cu două rînduri de uşi care dau înspre stradă, ziua-n amiaza mare; din cînd în cînd, la intervale neregulate, cîte unul sau cîte doi, femei şi bărbaţi se apropie de uşile acelea şi încearcă să le deschidă, dar ele rămîn închise - unii se uită intrigaţi înăuntru (adică înspre noi, cum ar veni!), apoi pleacă dezumflaţi... (M-am gîndit că, dacă ar fi fost români, unii tot ar fi încercat uşile alea de mai multe ori, eventual le-ar fi forţat, ca să se convingă.) Ce e tare, în instalaţia asta, e că belgianul a folosit o fotografie (cadrul fix, care ocupă 70% din imagine) şi a filmat, contra unui blue screen, femeile & bărbaţii ăia care se apropie de geamuri - dinspre strada în plin soare -, prelungindu-le umbrele în fotografie! Mi s-a părut super, dar nu despre asta trebuie să vorbesc eu aici.
La Viena a fost un festival de film românesc - a doua ediţie, şi mai reuşită (public mai mult etc.), organizat de aceeaşi mică şi neobosită echipă de la ICR Wien. S-au văzut patru lungmetraje (Restul e tăcere, Occident, Călătoria lui Gruber, Întîlniri încrucişate) şi şapte scurt-metraje (Megatron, O zi bună de plajă, Valuri, Acasă, Alexandra, Interior. Scară de bloc, La drumul mare), discuţiile de după (cu, în ordine, Nae Caranfil, Alexandru Papadopol, Radu Gabrea, Anca Damian, Andi Vasluianu, Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Mustaţă, Ciprian Alexandrescu şi copilul din Megatron, Adrian Maxim Strinu) fiind foarte animate.
Deci unii (puţini, din fericire!) s-au plîns că "imaginea filmului românesc" este prea cenuşie: ar trebui probabil spălată cu detergenţi, nu ştiu... Sau schimbată realitatea? E o idee - la anul s-ar putea arăta filmuleţe turistice cu zori roz peste Delta Dunării şi Babele. Toată lumea mulţumită. Adulţii spun lucruri trăsnite.
Una peste alta, a fost bine. Se fumează peste tot - în cafenele, restaurante etc. Ai fost la Kuishimbo? E cel mai mic "japonez" în care-am intrat vreodată - un spaţiu de 3 pe 3, incluzînd aici şi bucătăria... -, dar se mănîncă miam-miam. (E vizavi de staţia de metrou Kettnerbrückegasse.) Apoi, ştii că nu m-omor după marţipan (sau dulciuri, în general), dar am murit de plăcere dîndu-mă cu "Pater noster"! Cum, nu ştii ce e?! E un lift (de fapt, două), într-o clădire de lîngă Stefansdom, care funcţionează pe principiul mătăniilor - de unde şi numele: te urci din mers într-unul, acesta ajunge sus, se mută orizontal pe "linia" cealaltă şi cobori pe partea opusă celei pe care ai urcat... E wow! Cred că ar trebui făcut un film acolo; poate fi şi turistic, că "cenuşiu" nu poate fi: lifturile sînt maro-castaniu.
Data viitoare te duc, promit!
Pup.
Dragă Zaza,
Ghinion: Stambulul, cum ţi-am spus - pe stradă nu apuci să faci trei paşi fără să te întrebe unu' de sănătate. Hello, my friend, how are you? Toţi vor să-ţi vîndă covoare. Sau să-ţi facă pantofii. Pe străzi, te rătăceşti. În bazaruri, ameţeşti. De-atîtea femei învoalate, te cruceşti: mi-au zis turcii că nu era aşa, pînă acum cîţiva ani! Un film "demitizant", despre Atatürk, a inflamat spiritele. Laicii s-au simţit ofensaţi. Nu e bine să discuţi chestiile astea aşa, "principial", à la legere... Cu o turcoaică deşteaptă şi cosmopolită, vehement laică, era să ne luăm la bătaie: eram într-un restaurant trendy, pe lîngă Istiklal. În "condiţii normale", da, poţi face mişto şi de Atatürk; dar nu acum: islamiştii (la putere, oricum) cîştigă teren. Cu-atîtea covoare de vînzare, ce poţi face decît să te rogi??
Bizu
Dragă Iulia,
pentru că ai preferat să te duci în Israel în loc să vii la Salonic, uite, acum trebuie să-ţi scriu o scrisoare ca să-ţi zic cum a fost!
Mă rog, presupun că a fost mai cald în Israel... Nici la capitolul filme n-ai pierdut cine ştie ce, dar, una peste alta, "greii" au fost la faţa locului (Luc Dardenne, Takeshi Kitano, Emir Kusturica, Oliver Stone) şi au lăsat-o, cum se cuvine, umflată. (Au fost şi din "categoria pană" - Diablo Cody, ştii care: scenarista de la Juno, şi Terence Davies, ştii care: domnul care plînge cînd îl evocă pe Bruckner.) Toţi au avut cîte-un masterclass, deşi la Davies nu m-am dus, că nu vroiam să-l văd iar cum plînge, la Stone nu m-am dus, că eram sigur c-o să fie mai mult învăţămînt politic decît masterclass, la Diablo Cody iar nu m-am dus că, sincer, mi se pare cam mult să-i pretinzi fetei ăsteia o "lecţie de cinema" după numai un scenariu, Kusturica şi-a anulat masterclass-ul, cică venise "decît" să cînte cu trupa lui (şi a cîntat), pe Dardenne nu l-am prins, iar pe Kitano l-am prins la un cocteil în onoarea lui. Cody era şi în juriu, alături de prietenul nostru, al filmului românesc şi al festivalului Transilvania, criticul britanic David Robinson şi de Michael Ondaatje, scriitorul şi scenaristul ultra-cunoscut (The English Patient etc.); mai bine-i puneau pe ei să ţină masterclass-uri că, vorba 'ceea, ştiau despre ce vorbim... Dar probabil că erau prea ocupaţi cu jurizarea.
În fine, ultima perioadă din "cariera" lui Machisu (jucat, acum, chiar de Kitano) este cea mai tristă şi mai sinistră: împreună cu soţia sa recurge la tot felul de "idei" cabotine pentru a o plesni pe piaţa artei - face dripping, apoi street art, apoi un fel de acţionism naiv - pînă cînd, disperat, se duce într-o baracă, împreună cu o floarea-soarelui, şi se apucă s-o picteze după ce-i dă foc. Arde tot - şi baracă, şi pînză, şi floarea-soarelui, şi el, dar totuşi scapă: după aia îl vedem înfăşat în bandaje de sus pînă jos, doar cu o crăpătură pentru ochiul drept ca să vadă pe unde merge. Se aşază în stradă, ca un cerşetor, şi pune singurul obiect rămas ceva mai întreg ca el (o cutie de Coca Cola) la vînzare... Nevasta lui (care-l părăsise) trece pe-acolo şi-l "cumpără", sfîrşit. Morala fiind că, dacă ai pierdut startul, nu mai poţi ajunge din urmă pe nimeni, Ahile sau broasca ţestoasă (pelicanul sau babiţa).
W.-ul lui Oliver Stone, despre Bush jr., n-a împărţit pe nimeni, că nu prea a plăcut... Stone a vrut, cu siguranţă, să-l demonizeze şi mai mult pe încă-actualul preşedinte, dar părerea mea e că nu prea i-a reuşit. Bush iese din film ca un tip rudimentar şi prostovan (ceea ce ştiam), dar nu ca un tîmpit - şi, în orice caz, nu ca un ticălos! Pentru Irak, aflăm că deciziile au fost luate ca urmare a unor informaţii false furnizate de CIA (cam ca în Citeşte şi arde! al fraţilor Coen), că Rumsfeld pierduse contactul cu realitatea şi că Cheney (Richard Dreyfuss) e(ra) un intrigant cu fumuri. Condoleezza iese cel mai prost, în primul rînd pentru că e jucată de Thandie Newton ca o caricatură din South Park. Dar Bush însuşi e, cum ziceam, OK, mai ales pentru că Josh Brolin face un rol de zile mari - şi pentru că Stone nu şi-a dat seama că, atunci cînd arăţi un "personaj negativ" în toată umanitatea lui, el începe să nu mai pară personaj negativ ci chiar un om.
Am mai văzut un film franţuzesc din competiţie (Le bruit des gens autour), făcut de un fost critic de la Studio (Diastème) care mai bine rămînea critic, şi documentarul lui Davies Of Time and the City, despre Liverpool-ul natal, care nu e rău (Davies ştie să folosească imaginile de arhivă într-un mod poetic), dar este narat de regizor cu vocea aia a lui gravă şi emfatică de zici că nu vorbeşte despre Liverpool, ci recită Shakespeare! Şi au mai fost cîteva - dar trebuie spus că cea mai bună secţiune a devenit "Balkan Survey", unde au fost arătate Boogie şi cîteva scurt-metraje româneşti (Cronica unei morţi anunţate, Megatron, Faţa galbenă care rîde, Alexandra, Ştii tu, O zi bună de plajă, Acasă, Valuri, Joi, Afterimage). Iar în competiţie a fost şi Pescuit sportiv, care sper să ia ceva...
Altminteri, e bine să fii la Salonic, e un oraş plin de pisici (într-o seară eram în oraşul vechi, de pe deal, şi a venit o tanti care a adus de mîncare la cîteva zeci de mîţe care ocupaseră o casă abandonată), de restaurante şi cafenele bune (dacă vii, o să te duc la "Le Pen" şi la sushi-barul "Pollock" - unde-ar fi trebuit să-l ducă şi pe Kitano) şi de semafoare care se schimbă atît de repede încît bătrînii şi handicapaţii nu pot traversa niciodată.
Aşa că pune-ţi în agendă, la anul, TIFF-ul de la Salonic: la cît eşti de harnică, ai fi în stare să vezi toate filmele!
Te pup, Leuţu
P.S.: Am uitat să-ţi spun: afişul era cu cifra ediţiei (a 49-a) desenată ca un nas cu ochi... Cred că i-a plăcut lui Kitano.