Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Două lumi, din păcate, paralele


Observator Cultural, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În matematică, diferenţa de valoare e imediat vizibilă şi, aproape sportiv, recunoscută. Se întîmplă încă din şcoală. Cu toţii am avut cîte un coleg care "gîndea altfel", care "vedea" ceea ce nouă ne scăpa, care venea cu soluţii care nu ne-ar fi trecut prin cap oricît ne-am fi gîndit. În şcoală, copiii aceştia "altfel", evident mult mai dotaţi decît ceilalţi, de obicei olimpici, sînt acceptaţi pentru că orice copil se poate mîngîia cu gîndul că şi el e foarte bun la altceva. Şi, oricum, ăştia cu matematica sînt ciudaţi rău...

Nu altfel stau lucrurile în comunitatea matematică, în lumea cercetătorilor. Pe orizontală, între cercetători cam de acelaşi nivel, disputele şi rivalităţile sînt frecvente, dar vîrfurile sînt recunoscute ca atare fără greş. Orice matematician onest îşi cam ştie locul, ştie cum se poziţionează faţă de ceilalţi, nu e nevoie să ne măsurăm IQ-ul. La noi nu e loc de autoamăgiri, de scuza lipsei aparaturii, de exemplu, sau a obtuzităţii contemporanilor. Lucrurile sînt mai puţin complicate şi mai clare. Unii înţeleg mai mult şi văd relaţia ascunsă dintre obiecte sau fenomene care pentru ceilalţi par fundamental deosebite. E suficient să petreci cîtva timp alături de ei, să colaborezi cu ei (dacă ai noroc) şi să-i vezi la lucru, gîndind, sau chiar doar să-i citeşti şi să-i asculţi, la conferinţe, vorbind despre rezultatele lor sau ale altora, ca să-ţi dai seama de diferenţă. O recunoşti, o simţi, e aproape palpabilă. Şi cei mai mulţi dintre noi ştim că nu vom ajunge niciodată, oricît am munci, oricît ne-am strădui, să producem o teoremă la fel de frumoasă şi de importantă precum (acelea) ale lor. Nu e uşor de înghiţit, dar, pînă la urmă, nu e nici o supărare. E loc pentru toţi sub soare. Într-un fel, e o lume simplă asta a noastră şi, îndrăznesc să spun, destul de curată.

Printre altele, valoarea e dată şi de capacitatea de a ataca probleme clasice, foarte generale, care ţin de structura cea mai profundă a obiectelor matematice. Matematicieni de calibrul acesta sînt adevăraţi vizionari, ca Grothendieck, de exemplu, în stare să construiască aproape de la zero teorii noi, foarte abstracte, pentru a lumina, de fapt, chestiuni foarte concrete, dar insuficient înţelese. Există, în mare, două modalităţi de a te apropia de o problemă. Poţi încerca să o rezolvi punînd la punct tehnici noi sau folosind şi combinînd unele existente, dar, pînă la tine, neîncercate pentru acea problemă; sau poţi modifica problema, adăugînd, de exemplu, ipoteze sau mutînd-o în alt context, punînd de fapt una sau mai multe alte probleme, mai mult sau mai puţin înrudite cu cea iniţială şi, poate, mai uşor de atacat. Mai trebuie să spun că valoarea stă, în general, de partea celor care adoptă prima strategie?

Pentru orice matematician, rîndurile de mai sus nu sînt decît truisme. Nu pentru ei le-am scris. Încerc doar să (îmi) lămuresc anumite idiosincrazii şi perplexităţi pe care le am de îndată ce ies din lumea matematică şi intru în cealaltă, artistică să-i spunem. Mă paralizează lipsa de criterii acceptate de o majoritate, îmi vine foarte greu să cred că nu se poate ajunge la recunoaşterea, cu modestie, a valorii celuilalt, nici măcar atunci cînd nu e din cercul foarte apropiat nouă. Îi înţeleg, aşadar, frustrarea lui Andrei Şerban cînd, referindu-se la Bogdan Zsolt în rolul lui Astrov, nerăsplătit cu nici un premiu, întreba: "OK, nu vezi deosebirea dintre bronz şi aramă, dar cînd aurul străluceşte de-ţi ia ochii, nici atunci nu pricepi?".

Sau, ca să reiau o temă despre care am mai scris nu o dată, mi-e greu să pricep cum e posibil să fie consideraţi valoroşi regizori tineri care încă nu au arătat ce pot, ce înţeleg, măsurîndu-se cu textele clasice. Dar nu răstălmăcindu-le, nu căutînd cu obstinaţie sensuri nicicînd visate de autor (mai mare aberaţie decît că Hamlet e un rebel fără cauză nu cred să fi auzit în ultimii ani), ci rămînînd în spiritul textului - construind, altfel spus, o teorie nouă ca să rezolvi o problemă clasică. În paranteză fie spus, mi-e clar că ar fi mai comod dacă toată dramaturgia ar fi numai canava; dar, ce să-i faci, au existat şi scriitori - e cam tîrziu să-i ucidem, fie şi simbolic.

În geometria proiectivă plană, orice două drepte paralele se întîlnesc într-un punct, zis "de la infinit". Trebuie să fie un loc foarte plăcut.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer