Relaţia dintre autor şi eroul său este una mult discutată de critica literară din toate timpurile. Stranger than Fiction ( Mai mult decît ficţiune, 2006) - în regia lui Marc Forster, scenariul Zack Helm, avîndu-i în distribuţie pe Will Ferrel, Dustin Hoffman, Emma Thompson, Maggie Gyllenhaal - tratează această controversată relaţie la modul concret: Harold Crick (Will Ferrel) - eroul romanului, încă neterminat, al scriitoarei Karen Eiffel (Emma Thompson) - există, în carne şi oase, în viaţa reală. El este exact aşa cum îl descrie Karen: relaţia dintre el şi creatoare se stabileşte prin vocea acesteia, pe care eroul o aude aproape permanent în mintea sa. Este discutabil în ce măsură vocea este cea care îi dictează acţiunile sau cît de mult felul de a fi şi ceea ce face Harold Crick în realitate influenţează scrisul lui Karen Eiffel: probabil că prima variantă este cea corectă, dar nu sută la sută - cel puţin de la un moment al filmului încolo, raportul se schimbă... Karen Eiffel îl cunoaşte şi ajunge să îl simpatizeze pe Harold, ceea ce o face să schimbe sfîrşitul romanului, punînd considerentele etice înaintea celor estetice (nu îl mai omoară, în final, optînd pentru un sfîrşit mai puţin genial, dar mai uman).
Perspectiva etică este, pînă la urmă, cea în lumina căreia se pun problemele în Stranger than Fiction. Acelaşi lucru se întîmplă şi în The Truman Show (1998, în regia lui Peter Weir, scenariul Andrew Niccol, cu Jim Carrey, Laura Linney, Natascha McElhone, Ed Harris), numai că, de data aceasta, e vorba nu de un roman, ci de un show de televiziune. Din start, ideea de show presupune o mult mai mare desfăşurare de forţe şi implică o evidentă şi o semnificativă componentă economică: Truman este, fără să ştie, încă de la naşterea sa, eroul unui reality show, cu o formidabilă audienţă în întreaga lume. Practic, subiectul show-ului este viaţa lui Truman: şi aici se poate spune că cele două realităţi sînt interdependente, influenţîndu-se una pe alta. Dar existenţa lui Truman nu este lăsată să evolueze decît în limite prestabilite: cadrul în care aceasta se desfăşoară (de fapt, un uriaş şi foarte costisitor studio de televiziune, intitulat simbolic "Seahaven") lasă loc doar unor acţiuni banale şi previzibile. Dacă scriitoarea Karen Eiffel are ea însăşi crize de conştiinţă şi, ca atare, printr-un soi de efect în oglindă, le poate astfel înţelege sau provoca şi pe cele ale eroului ei, realizatorul show-ului, Christof, este mult mai neclintit şi mai suficient în viziunea sa: Truman este personajul lui, conceptul lui, creaţia lui şi, în spiritul populistei replici atribuite, de obicei, unor părinţi stupizi, "eu l-am făcut, eu îl omor", are voie să facă ce vrea cu el...
Lărgind perspectiva şi schimbînd focalizarea, putem spune că avem de-a face cu doi Dumnezei: unul (mai bine-zis una, poate că şi faptul că e femeie nu e străin de îndoielile acesteia), dacă nu îndurător, măcar dubitativ - Karen; şi altul - excesiv de sigur pe el şi pe hotărîrile sale, monstruos în neclintirea sa (nu se dă înapoi să-l omoare, aproape, pe Truman cînd acesta vrea să plece din mica lume predefinită, din decor) - Christof. Paralela dintre universul circumscris de scriitor sau regizor în nişte graniţe stricte şi supus unor reguli la fel de stricte şi cel în care noi, oamenii, trăim după "reglementările" creatorului este evidentă. Dacă cea dintîi citire a filmelor este una în cheia ficţiunii, respectiv a mass-mediei, a "manipulărilor" şi a limitărilor legate de aceasta, cea de-a doua reprezintă o vizibilă referire la condiţia omenească. Opera de artă, fie ea roman sau, mai recent, producţie media, nu este decît o copie a acesteia la o scală mai accesibilă percepţiei noastre. Relaţia între individ şi creatorul său este una complicată şi controversată: în ambele cazuri, dilema etică ce apare este dacă opera şi reuşita ei estetică şi socială (cu adaosul, deloc neimportant, economic, în cazul show-ului de televiziune) îşi au locul înaintea binelui personajului, adică al individului... În cele din urmă, ambii creatori pun bunăstarea individului pe primul plan, dar nu de bunăvoie, ci obligaţi: scriitoarea, forţată pur şi simplu moral, pentru că, deşi ea însăşi cocheta tot timpul cu moartea şi îi explora limitele, descoperă că nu este o criminală; regizorul, constrîns de hotărîrea eroului său, care pur şi simplu îl învinge, arătîndu-se mai tare decît el.
Finalurile celor două filme sînt fericite: amîndoi eroii reuşesc să evadeze din scenariile prestabilite şi să trăiască fericiţi alături de iubitele lor (dragostea are un rol esenţial în evadări). Dacă în Falling Down şi în American Beauty societatea de consum este cea care îi striveşte pe eroii de acolo, Harold şi Truman luptă cu societatea, în general, sau cu soarta omenească. Şi ies învingători prin voinţa de a i se opune. Sigur că Forrest Gump supravieţuieşte, în felul său fericit, tocmai lăsîndu-se în voia ei: dar soluţia lui este inocenţa, nu este una datorată necunoaşterii, temporare şi impuse (de care suferă Truman şi Harold), ci una naturală şi acceptată ca atare.