Valea sărbătorii - 60 de ani de la înfiinţarea teatrului I.D. Sârbu din Petroşani

La puţine evenimente mi-a fost dat să întâlnesc o aşa atmosferă de zile mari cum s-a întâmplat la jubileul Teatrului Dramatic I.D. Sârbu din Petroşani. Prin Decizia nr. 2555 din 23 iunie 1948 a Ministerului Artelor şi Informaţiilor s-a înfiinţat Teatrul Poporului, Regionala Valea Jiului, prin despărţirea artiştilor de la Teatrul Poporului Bucureşti şi trimiterea lor la Petroşani şi Brăila. În sala Cazinoului muncitoresc artiştii au montat cu Val Mugur O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. Scenografia a aparţinut lui Th. Kiriacof-Surucianu iar actorii care au dat viaţă spectacolului au fost: R. Colberti (Tipătescu), P. Aslan (Dandanache), N. N. Matei (Trahanache), Romulus Neacşu (Farfuridi), Jean Mărgăritescu (Brânzovenescu), Ilie Cernea (Caţavencu), Sandu Sticlaru (Pristanda), Lică Rădulescu (Cetăţeanul turmentat) şi Lilly Urseanu (Zoe).

La 30 de ani de la înfiinţare li se dă artiştilor clădirea cea mai impunătoare din centrul oraşului, fosta Casă a funcţionarilor, Casă de oaspeţi, construită în 1905, la care i s-a adăugat sala şi scena. Inaugurarea sălii la 31 mai 1983 a fost făcută tot cu O scrisoare pierdută, în regia lui Ion Simionescu şi scenografia lui Aurel Florea.

Nu întâmplător la 20 septembrie 2008, când are loc şi deschiderea oficială a stagiunii, acelaşi spectacol se joacă în premieră, în regia lui Cristian Ioan şi scenografia lui Alexandru Radu, cu o distribuţie din care fac parte trei directori de teatru: Adrian Găzdaru (Ştefan Tipătescu), Marian Negrescu (Agamemnon Dandanache) şi Nicoleta Bolcă (Zoe). Celelalte personaje sunt interpretate de: Eugen Titu (Zaharia Trahanache), Dragoş Spahiu (Tache Farfuridi), Mihai Sima (Iordache Brânzovenescu), Nicolae Vicol/Valeriu Bâzu (Nae Caţavencu), Dorin Ceagoreanu (Ionescu), Gheorghe Stoica (Popescu), Viorel Baltag (Ghiţă Pristanda), Radu Lupu (Cetăţeanul turmentat).

Trupa teatrului din Petroşani este tânără ca şi directorul ei, Nicoleta Bolcă, şi deşi nu este formată decât din paisprezece actori (între timp s-a mai întregit cu şase actori tineri) ea reuşeşte să dea publicului câte 8-9 spectacole pe an, atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Între 20 şi 26 septembrie 2008 la Zilele Teatrului Dramatic Ion D. Sârbu au participat Teatrul Naţional Târgu-Mureş cu cele două Companii. Tompa Miklos şi Liviu Rebreanu, Teatrul de Stat Turda, Teatrul Municipal George Bacovia Bacău, Teatrul de Nord Satu-Mare şi Teatrul Elvira Godeanu de la Tîrgu-Jiu. Impresionant la această manifestare a fost modul de primirea a trupelor. În fiecare seară Nicoleta Bolcă prezenta teatrul ce urma să evolueze după care îl invita pe directorul acestuia sau pe o altă personalitate prezentă pentru a-i înmâna trofeul Teatrului din Petroşani şi a-l ruga să spună câteva cuvinte despre spectacolul trupei pe care o reprezintă. De asemenea la sfârşitul reprezentaţiei ea anunţa spectacolul de a doua zi şi invita publicul. În fiecare seară această frumoasă actriţă purta o altă rochie de gală a designerul teatrului Vilhelmina Bekesi, piese care vor face parte dintr-o colecţie ce va fi prezentată în decembrie. Nu aş fi dat acest detaliu dacă nu aş avea convingerea că şi el a dat o anume strălucire sărbătorii, întâlnită numai la marile gale. Poate că dincolo de reclama făcută (bannere, staţie radio, presă, TV) tocmai această întâmpinare caldă, de la uşă, apoi pe scenă, a făcut ca sălile să fie mereu pline. Nu au lipsit nici autorităţile locale şi mai ales Preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Ioan Moloţ, cel căruia teatrul îi datorează sprijinul financiar cel mai substanţial, în toate întreprinderile sale.

O altă iniţiativă onorabilă a inimoasei actriţe şi director Nicoleta Bolcă a fost aceea de a rosti numele şi a aduce un omagiu tuturor actorilor care au jucat cândva pe această scenă şi de a-i premia, nu doar cu o diplomă, trofeu şi flori, pe actorii pensionari rămaşi în Petroşani, dar şi pe câţiva dintre cei care activează în teatru: Ilie Ştefan, Nicolae Gherghe, Elena Buzdugan, Constantin Delica, Florin Plaur, Francesca Chorobea, Oana Liciu-Gogu, Izabela Badovics, Dorin Ceagoreanu, Nicolae Vicol, Horaţiu Apan. În afară de spectacole de teatru, publicul petroşănean a avut ocazia să asiste la o paradă a costumelor de teatru, creaţiile designerului Vilhelmina Bekesi, care a ales şi muzica (melodia Herr mannelig de Haggard), fiind prezentate într-o coregrafie a Nicoletei Bolcă. Manechinele purtau măşti (jumătate alb opac şi jumătate mătase rară, neagră), coliere şi brăţări pictate de Mina Bekesi. Spectacolul costumelor, deosebit de bine realizat, părea desprins dintr-o piesă cu parfum medieval.

În foaierul teatrului s-au mai petrecut concomitent două alte evenimente culturale: vernisajul expoziţiei de grafică a pictorului şi scenografului Alexandru Radu şi lansarea volumului Istoria Literaturii Române. Dramaturgia de Mircea Ghiţulescu. Despre cartea de aproape o mie de pagini şi care prezintă dramaturgia românească de la origini şi până în prezent a vorbit Valeriu Butulescu, subliniind unicitatea ei. Mircea Ghiţulescu, dincolo de faptul că prin munca lui de peste treizeci de ani a dat cititorilor singura carte de acest gen, a declarat că cea mai mare mulţumire a dumnealui este aceea de a descoperi dramaturgi foarte buni, necunoscuţi până acum. Lucrările în peniţă, cărbune şi acuarelă ale graficianului Alexandru Radu au fost comparate cu cele ale marilor graficieni români de către Valentin Taşcu, profesor şi decan al Universităţii "Constantin Brâncuşi" Târgu-Jiu.

O scrisoare pierdută, reprezentaţia Teatrului Dramatic I.D. Sârbu Petroşani, în regia lui Cristian Ioan şi scenografia lui Alexandru Radu este o mare reuşită a acestei trupe. Scenografic s-a recurs la un decor al zilelor noastre, mijloc folosit de mulţi regizori pentru actualizarea autorilor clasici, însă textul a rămas intact ceea ce a avut ca efect o "curată" suprapunere cu mentalitatea şi "idealurile" politicienilor "democraţi" ai zilelor noastre. Din biroul elegant, dotat cu cameră video, al prefectului Tipătescu, căruia nu-i lipsea din recuzită laptop-ul şi telefonul mobil, acţiunea se mută în toaleta prefecturii sau în sala de şedinţe a primăriei unde candidaţii îşi ţin discursurile, în timp ce Trahanache, cel care prezidează, joacă solitaire. Atât decorul, recuzita cât şi eleganţa costumelor sunt concepute nu doar pentru a muta acţiunea în zilele noastre cât şi pentru a fixa în vizorul satirei înalta societate a clasei politice, cea de care atârnă soarta ţării. Nu mai este vorba de un orăşel de provincie de astă dată, ceea ce impune ideea că jocurile politice cântăresc mai greu. Regizoral spectacolul este construit pe două filoane ale comediei: tipologia personajelor şi găsirea detaliilor exterioare care completează din plin caracterul lor viciat, dar "onorabil, stimabil" şi, mai ales, "venerabil": cameleonii slugarnici îi plimbă pe "superiorii lor" cu scaunul ca şi cum scaunul ar fi un landou; proiecţia video (foarte bine realizată), cu ceea ce văzuse Pristanda de la fereastra casei lui Caţavencu unde se adunaseră "dăscălimea, popa şi moflujii" să-şi numere voturile; discursul politic susţinut la macheta istoriei devine penibil întrucât pretendentul Farfuridi proiectează imagini ale diapozitivelor amestecate după ce au fost scăpate pe jos, încurcând momentele istorice cu discursul pregătit; pentru o mai clară exemplificare pretendenţii scriu pe un ecran diverse formule de matematică economică de tot hazul care explică progresul şi "că un popor care nu merge înainte stă pe loc"; Caţavencu preia modelul electoranzilor noştri şi umblă cu ansamblul de muzică populară după el; Pristanda îşi umple buzunarele cu hârtie igienică din toaleta prefecturii, repetând povestea cu steagurile; Trahanache şi Dandanache se confesează unul altuia la pescuit, despre păţania cu scrisoarea. Sunt şi unele scene care forţează coarda umorului, ca de exemplu cele din cabina de duş.

Însă marea realizare a acestui spectacol sunt personajele. Avem în faţă un Tipătescu aparent uman, tolerant fără a-şi pierde autoritatea în faţa poliţistului Pristanda când îi cere să numere steagurile. Este sigur pe poziţia lui chiar şi atunci când reputaţia lui se află pe muchie de cuţit şi nu dă nici un semn că ar avea vreo remuşcare faţă de "nenea Zaharia". El ştie să-şi menţină în echilibru relaţiile din interes, dar deşi o iubeşte sincer pe " coana Joiţica" nu poate tolera o alianţă cu un rival politic şi devine pătimaş. Adrian Găzdaru reuşeşte să joace cu naturaleţe acest rol şi chiar să-l facă simpatic. Trahanache nu se trădează nici o clipă că ar şti ceva despre relaţia dintre Zoe şi Tipătescu. Deşi dezonorat el este conştient că singura modalitate de a-şi salva "onoarea publică" este aceea de a numi "plastografie" documentul cu pricina. Cel mai puternic om politic al oraşului nu poate da importanţă la aşa un fleac, însă tot el găseşte soluţia: poliţa care-l înlătură pe Caţavencu de la scaunul puterii. Eugen Titu, întruchipând acest personaj, îi dă acea doză de detaşare, de naivitate şi bunăvoinţă vicleană fără a uza de cabotinism. Marian Negrescu în rolul lui Dandache este în schimb spectaculos. Chiar dacă printre bâlbâielile jucate nu are cum să fie mereu înţeles, mimica şi gestica absolut în ton cu prostia lui crasă, fac un personaj ridicol care aduce hohote de râs. Şi costumaţia lui are un efect umoristic, dar farmecul lui este de o notă aparte. Nu întâmplător Caragiale l-a ales tocmai pe el ca erou al căţăratului pe scara politică tot datorită unei scrisori de amor pe care "becherul" , "persoană însemnată" şi-a uitat-o în pardesiu la el acasă.

Partitura Zoe este susţinută cu mult şarm, plasticitate şi naturaleţe de actriţa Nicoleta Bolcă. Personajul ei are o notă diferită de profilul cunoscut de mine cel puţin, până acum, dar mai interesant şi mai potrivit cu imaginea unei femei în stare să facă atâta prăpăd printre politrucii corupţi: ea este când mironosiţă, când frivolă, când tandră şi iubitoare, când pătimaşă, când gata în stare de orice când e vorba de onoarea ei ca la sfârşit când nu se mai află în pericol să fie iertătoare fără nici un resentiment faţă de duşmanul cel mai de temut. Nici Ghiţă Pristanda, jucat de Viorel Baltag, nu a uzat prea mult de "efecte tari", preferând o linie echilibrată de şmecher plin de servitute în faţa oficialităţilor. Caţavencu jucat de Valeriu Bâzu a conturat cu multe nuanţe viclenia, demagogia, aroganţa, goliciunea spirituală, cu multă fineţe chiar, până la un punct când are momente de bufonerie care nu se justifică (scena în care îşi dă seama că nu mai are scrisoarea pentru a-şi recupera poliţa). Cuplul Farfuridi şi Brânzovenescu, jucat de Dragoş Spahiu şi Mihai Sima, sunt armonizaţi şi plini de umor, însă pe alocuri nu scapă de tentaţia de a plusa. O apariţie fulminantă a fost de fiecare dată cea a Cetăţeanului turmentat, jucat de debutantul Radu Lupu. Deşi construit pe un clişeu personajul lui s-a detaşat de acesta printr-o mobilitate şi naturaleţe uimitoare. Ca o păpuşă mecanică, trasă de sfori, inofensiv şi blând, întreabă năuc: "eu cu cine votez?". Şi de fiecare dată apariţia lui stârneşte hohote de râs. Marcă a unei viziuni regizorale realistă, vie, coerentă, echilibrată, cu ritm bine strunit, cu tensiuni bine dozate, bine jucat, cu relaţii sudate între personaje, acest spectacol poate fi considerat o reuşită a teatrului din Petroşani.

Teatrul Naţional Târgu Mureş, Compania Tompa Miklos: No a multbol / Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig în traducerea lui Gáspár Ildikó şi regia lui Harsánzi Zsolt. Decorul: o casă cu multe uşi. În cameră sunt un scrin şi pachetele locatarilor care vor să se mute: Claudia (B. Fülöp Erysébet), Frank (Korpos Andras) şi Andreas (Bartha László Zsolt). Romy Vogtländer (Berekméri Katalin) bate la uşa lor cu o lumânare aprinsă în mâini. Ea poarto o rochie roşie şi are părul negru. Vine din trecut, dintr-un trecut pe care Frank l-a uitat. Ea este o iubire îngropată în timp şi care-şi caută drumul pierdut, neîmplinit. Tina (Gecse Ram?na) cântă despre această iubire, de fiecare dată ieşind pe altă uşă ca dintr-o falie de timp. Claudia este disperată, geloasă, simte că pierde teren din viaţa ei până atunci liniştită, dar banală. Andreas este cucerit de această femeie misterioasă. O piesă despre subconştientul care oricând poate să invadeze prezentul şi să schimbe cursul viitorului, susţinută cu multă inspiraţie, intensitate a trăirilor, profunzime şi rafinament de cei patru actori.

Teatrul Naţional Târgu Mureş, compania Liviu Rebreanu, propune un spectacol de Cristian Ioan, România dragă, Elveţia mea..., de Cornel Udrea. Trei femei aflate într-un birou de plasament trăiesc o experienţă năucitoare ca şi cum şi-ar juca viaţa la ruletă. Într-un spaţiu închis, într-o atmosferă macabră prin încercările la care sunt supuse, miza propusă este vânzarea demnităţii, inocenţei, sufletului. Mefisto îşi trimite ca emisar pe Rodica, o fiinţă cu chip de înger, dar diabolică. Maestrul "este un inedit care vrea să revoluţioneze arta", el vrea să facă "un film care să spargă rigorile convenţionale", iar "măreţia artistică a demersului nou şi năucitor va fi ceva patetic şi sordid". Dar pentru aceasta are nevoie de o femeie specială.

Ele sunt atrase într-un joc murdar în schimbul banilor. Melania este pusă să povestească cum face dragoste cu Vasile, bărbatul ei, şi să se dezbrace. Inocenţa Melaniei este pervertită; "şi-aşa se frânse un lujer alb de crin". Alexandra trebuie să-şi povestească copilăria şi cum a fost dezvirginată de vărul ei, Nicolaie. Minodora trebuie să povestească ce a visat ultima oară. Tortura psihică se consumă în hărţuiala reciprocă a celor trei femei, în cinism, ironie şi sarcasm, de unde şi umorul, şi în presiunea dată de faptul că cineva nevăzut le supraveghează. "Perversiunea este singura care se perfecţionează", concluzionează Minodora. "Mersul istoriei s-o fi schimbat, dar al hormonilor nu!" , este argumentul adus de Rodica. Cele trei actriţe - Ionela Nedelea, Bianca Fărcaş, Claudia Domokos şi Elena Purea - dau un adevărat recital de performanţă actoricească, de sensibilitate, feminitate şi talent. Ionela Nedelea îşi trece personajul prin toate stările de otrăvire a inocenţei cu o incredibilă naturaleţe. Claudia Domokos nu ezită nici o clipă şi reuşeşte să întruchipeze un foarte autentic profil de prostituată. Elena Purea îşi duce cu brio personajul, întruchipând femeia cultă, cu ifose şi aere de primadonă, dar care se dovedeşte la fel de vulnerabilă şi manevrabilă. Bianca Fărcaş aduce tipul femeii insensibile, cu sânge rece, dar care îşi pierde dezechilibrul în faţa morţii Melaniei, pe care tocmai o instigase; " ne ducem de râpă, înnebunesc femeile tinere, dispar punctele cardinale". Regizoral s-a lucrat la nivelurile cele mai profunde ale înţelegerii temperamentului feminin, balansând între tragic şi comic pentru a face suportabilă situaţia dramatică a femeii de aici şi de oriunde.

Teatrul Municipal Turda a prezentat piesa Cinci femei de tranziţie de Rodica Popescu Bitănescu. Spectacolul lui Aurel Ştefănescu nu are cum să depăşească plictiseala textului ales. Pentru că în text nu există dramatism şi scriitura e de o banalitate şi platitudine ce nu poate fi salvată de nici un stil de montare sau joc al actriţelor. Cinci femei se întâlnesc la o şuetă cu ocazia aniversării zilei gazdei, la ea acasă, şi dezbat problemele tranziţiei nedepăşind nivelul bârfei, îşi fac confidenţe neinteresante sau se ironizează răutăcios. Actriţele Narcisa Pintea, Nina Antonov, Rodica Lăpuşte, Diana Şoproni şi Diana Bathory în zadar se străduiesc să dea viaţă unor personaje care nu au coloană scenică. Şi, în plus, a fost şi neinspirată distribuirea în rolul tinerei a actriţei Diana Bathory. De altfel am văzut această montare şi în varianta făcută de autoare şi nici acum n-am înţeles de ce este considerat a fi un spectacol de succes.

Teatrului Municipal Bacovia din Bacău, cu piesa Requiem de Hanoch Levin, regia lui Alexander Hausvater, muzica lui Aurel Ursinschi, mişcarea scenică de Gabriel Duţu şi scenografia de Gelu Rişca. În lumea izolată a unui sat israelian, viaţa este mult mai marcată de divinitate şi oamenii trăiesc în spiritul ideilor din Cabala, Talmud şi Biblie. Fiecare om are un heruvim. Lumea imaginară se amestecă cu realitatea într-un chip misterios şi deloc incredibil. Spectacolul este construit pe aceste adevăruri tălmăcite de Hanoch Levin pe patul de moarte şi descifrate magistral de Hausvater. Răzbate din acest spectacol un puternic sentiment al dragostei care leagă toate fiinţele, dar care este mărturisit de cele mai multe ori la cimitir. Iniţierea către această idee începe cu cea mai frumoasă scenă de dragoste dintre Femeie şi Bărbat, în chip de heruvimi, însă. Fiindcă bărbatul, coşciugarul, prins de ideea câştigului, îşi dă seama abia când ea se îmbolnăveşte că "Nu i-am spus nimic din inima, n-am avut o vorba de afecţiune, de compasiune pentru ea". Căinţa nu este întreagă, rugăminţile faţă de divinitate sunt ştirbite de obiceiurile precare în care şi-a trăit viaţa. Când ea moare nu poate să se abţină de la obiceiul de a socoti: "coşciugul pentru soţia mea este o cheltuială sau un câştig?" Filtrul prin care sunt trecute toate aceste pierderi ale vieţii sunt satira, umorul şi grotescul. Femeia îndurerată care şi-a pierdut copilul, într-un mod absurd, opărit de o altă femeie în timp ce ea era la spălătorie, trăieşte sentimentul dragostei până la nebunie şi încearcă să-şi îngroape copilul în pântece. Căruţaşul trece prin aceleaşi sentimente puternice, după pierderea fiului şi ajunge, în disperarea lui, să vorbească cu calul ca şi cum ar fi fiul lui. Excelent a interpretat Dumitru Rusu mimica, fixaţia privirii, mersul care imită calul încât n-a avut nevoie de mască. Gabriel Duţu reuşeşte în partitura Doctorul, cu o economie de gesturi şi cuvinte incredibilă să dea o tensiune fantastică momentelor. "Şi-a trăit zilele însorite şi acum s-a copt", spune el şi nimeni nu mai îndrăzneşte să-i ceară ceva. Nu degeaba a fost nominalizat la UNITER pentru aceste scurte apariţii.

Pe de cealaltă parte, spectacolul este dus în fantastic, în zona imaginarului şi a morţii, acolo unde totul este pur. "Moartea era un înger mântuitor". Aici s-a recurs la mişcarea plastică a corpurilor, la dans, la simboluri, pe o muzică foarte specială şi o scenografie simplă dar care marchează puternic spaţiul scenic. Simbolul cel mai pregnant în dans este mişcarea circulară. În scenografie cel mai puternic semn este vălul transparent, giulgiul morţii. Pentru muzică este un personaj-vioară. Şi luminile au avut un rol foarte important în acest spectacol. Pentru că toţi actorii au avut o reală contribuţie omogenă şi de bună calitate se cuvine să-i numesc şi pe cei nemenţionaţi: Daniela Vrânceanu (foarte bună în rolul Femeia), Viorel Baltag (Căruţaşul), Bogdan Matei (foarte potrivit pentru rolul Bărbatul), Alina Simionescu (Mama), Florina Găzdaru (Curva cu semn din naştere), Simona Nica (Curva cu neg), Bogdan Buzdugan (beţivul Dovleac), Cristian Todică (beţivul Dovlecel), Firuţa Apetrei, Adriana Pârvu (Heruvimul Fericit), Iustin Ştefan Ciuche (Heruvim, vioară). Nu spun că este perfect acest spectacol, dar cu siguranţă are acel inefabil propriu poeziei şi mai are un fel subtil de a te pune pe gânduri. Nu poţi să pleci de la el fără un ecou în suflet. Nu poţi să uiţi imaginile care fac din goliciunea corporală un obiect de artă iar din obiectul de artă fac emoţia fiindcă "adevărata lume se creează când închidem ochii".

Teatrul de Nord din Satu Mare, cu piesa Gaiţele, adaptare după Alexandru Kiriţescu, comedie muzicală în regia lui Andrei Mihalache, muzica Dumitru Lupu şi Cristian Dan, decorul lui Cristian Gătina şi costumele realizate de firma Inedit. Dincolo de cortina de muzică, pe versurile marilor poeţi (pe alocuri, adaptate) care a căzut grea peste textul lui Kiriţescu şi aşa lipsit de acţiune dramatică, nu s-a mai putut ajunge la comedie. Romanţarea acestei piese care a făcut carieră în lumea teatrului s-a dovedit a fi o alegere nepotrivită care a scăzut mult tonusul umoristic. Pot fi apreciate separat melodiile nostalgice, corectitudinea mişcării scenice, efortul actorilor, dar nu pot alcătui întregul ca fiind un spectacol al zilelor noastre. Este destul de prăfuit şi e păcat de unii actori care ar fi putut să ridice o mănuşă provocatoare marilor montări. Şi mă refer în mod special la Rora Demeter şi Anca Similar, apoi la Marcel Mirea, Vasile Blaga şi Dorin Ceoarec. O altă problemă ar fi costumele care nu sunt teatrale, nu completează caracterul personajului şi lasă o impresie de stiluri diferite de modă. E doar o montare corectă regizoral, dar într-o viziune nepotrivită.

Teatrul Dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu, cu piesa Balera, în regia, scenografia şi ilustraţia muzicală semnate de Achille Roselletti (Italia) a încheiat această sărbătoare. Distribuţia: Ion Alexandrescu, Valeriu Bîzu, Cosmin Brehuţă, Dan Calotă, Pompiliu Ciochia, Mădălina Ciobănuc, Cornelia Diaconu, Cristinel Dobran, Aurelian Dobroiu, George Drăghescu, Constantin Eremia, Mariana Ghiţulescu, Sorin Giurca, Rodica Adriana Gugu, Marian Negrescu, Ionuţ Stoica, Monica Sfetcu, Luminiţa Şorop, Eugen Titu, Simona Urs, Filofteia Popescu. Şi elevii: Petre Ancuţa, Adela Butuşină, Ramona Cârjan, Roxana Cârjan, Andreea Chiriţescu, Liliana Ciornei, Adrian Strâmtu şi copilul Maria Gugu.

Un spectacol original, cu un aer de improvizaţie care-i dă o notă deosebit de vie, a fost această reprezentaţie. Un întreg secol al Italiei este trecut printr-o sală de bal. Muzica îşi schimbă acordurile, dansul îşi schimbă stilurile, ca într-un carusel al timpului. Motivul sala de dans e un prilej de analiză critică a evenimentelor istorice, a prejudecăţilor vremurilor, a obiceiurilor, făcută într-o manieră subtilă, cu umor şi ironie de multe ori. Sunt inserate mici povestioare care marchează o epocă, folosind pantomima şi dansul într-o îmbinare foarte ingenioasă (florăreasa, căsătoria forţată, iubirea trădată, războiul, răzvrătirea împotriva naziştilor, întoarcerea răniţilor, agresiunea, tonomatul, fotografia, tehnica modernă, mafia, şpaga). Încântătoare a fost şi experienţa de a asculta genurile de muzică ale unui veac şi de a vedea tot atâtea stiluri de dans. Finalul spectacolului a fost absolut fulminant: dansul a continuat chiar în acea clipă cu spectatorii pe scenă.

Iar toată această sărbătoare a sfârşit în faţa Teatrului, unde toţi participanţii, inclusiv spectatorii, au ciocnit câte un pahar de şampanie şi au cântat "La mulţi ani!" la lumina focului spectaculos de artificii.