Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Se ascute lupta de clasă


Observator Cultural, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru teatru, gloriosul an 2008 n-a fost nici mai bun, nici mai rău decît precedenţii. Conflictele ideologice au fost însă la mare preţ, iar spectacolele memorabile - greu de găsit. La ediţia din aprilie trecut a Galei Premiilor Uniter, distincţia pentru critică nu s-a mai acordat, fiind, deci, scos din palmares pentru viitor; Festivalul Naţional de Teatru şi-a schimbat selecţionerul unic şi tocmai a depăşit pragul primei desfăşurări sub noua direcţie artistică; Radu Afrim a luat un premiu cam fantomatic la Avignon 2008 şi e invitat în 2009 cu un spectacol la Odéon-ul din Paris. Iar Bucureştiul şi Clujul au găzduit ediţia din 2008 a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa (UTE), cel mai prestigios eveniment internaţional de care au avut parte aceste oraşe, o succesiune ameţitoare de formule teatrale - de la Dodin la Matthias Langoff - cu un singur numitor comun - excelenţa artistică. Urmările unei atare explozii de creativitate, de teatru viu, teamă mi-e, nu le vom vedea prea curînd.


Revirimentul teatrelor din afara Capitalei

"Provincia", termen la care cei vizaţi - teatrele şi artiştii lucrînd în afara Bucureştiului - se strepezesc pe bună dreptate, are, de cîţiva ani, o reputaţie în creştere, legată de libertatea sporită de creaţie şi energiile investite cu mult mai vizibil rezultat în produsul artistic. Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, acum membru al Uniunii Teatrelor din Europa şi coorganizator al Festivalului UTE în România, a pus pe harta spectacolului capitala Transilvaniei, Craiova - prin Festivalul Shakespeare, organizat o dată la doi ani -, Sibiul - tot datorită unui festival, dar şi colaborării cu regizori de marcă (Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Andrei Şerban), Sfîntu Gheorghe - "fieful" creativ al lui Laszlo Bocsárdi -, Brăila, unde Teatrul "Maria Filotti" e un fel de Odeon extrabucureştean, sînt destinaţii privilegiate ale comunităţii teatrale.

2008 a fost un an de vîrf pentru o altă instituţie "regională", Teatrul Naţional din Timişoara, condus de trei ani de Ada Lupu (Adriana-Maria Hausvater), cu un Festival de Dramaturgie Românească devenit din ce în ce mai frecventabil - şi dedicat, la această ediţie, exclusiv creaţiei contemporane recente - şi în contact din ce în ce mai strîns cu reţelele europene ale noii dramaturgii. Teatrul Municipal din Baia Mare (al cărui unic punct slab e distanţa fizică faţă de Bucureşti, Timişoara şi Brăila, în condiţiile unui orar feroviar deloc sensibil la nevoi artistice) bate, la rîndu-i, la porţile panteonului instituţional din domeniu, printre altele prin "fidelizarea" unuia dintre cei mai creativi directori de scenă autohtoni, Victor Ioan Frunză.

Şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a trecut cu bine tranziţia unui directorat recent schimbat (Liviu Timuş în locul lui Cornel Nicoară), încercînd să repare daunele de imagine şi golurile artistice ale precedentei conduceri, prin, de pildă, reactivarea unui festival, destinat acum (cu două ediţii deja) debutanţilor, producţiilor şcolilor de teatru şi artiştilor sub 35 de ani. În condiţiile în care Naţionalului din Iaşi îi dăunează grav reparaţiile prelungite, Piatra Neamţ are mari şanse, cu puţin efort, să devină liderul teatral al întregii regiuni a Moldovei. Dar: în cazul scenelor din "provincie", avîntul inovativ e strict condiţionat de formarea publicului, mai puţin preocupat de subiect, mai convenţional şi mai degrabă nededat rafinamentelor contemporane decît cel din Bucureşti. În condiţiile în care firme anonime de impresariat artistic folosesc numele Naţionalului pentru a promova producţii comerciale de duzină (vezi O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută, plimbate pe bilete scumpe în te miri ce săli improprii), dar în care sînt implicaţi actori faimoşi ai "primei scene a ţării", şi nimeni nu pare să-i poată împiedica, efortul de a impune standarde de profesionalism şi nivel artistic, mai ales în afara Bucureştiului, devine din ce în ce mai greu de dus la capăt fără o mobilizare concertată a întregului mediu teatral.

Mediu teatral care, sub chipul laturii lui critice, pare a-şi fi deplasat interesul dinspre spectacolul de mare scenă spre producţiile alternative (Marina Constatinescu a lansat chiar, în România Literară, un serial dedicat teatrului de nişă, din afara circuitelor clasice, din zona underground-ului şi a independenţilor) ca ultim loc în care spiritul autenticei arte poate fi întîlnit. Deşi motivată de o de înţeles dezamăgire a veşnicei aşteptări a capodoperelor care nu se arată, renunţarea la speranţă în ce priveşte "teatrul de artă" (tot mai des mantelată) şi valorizarea exclusivă a nişei (ca panaceu al viitorului teatrului), pe modelul românesc al basculării fără rest de la o extremă la alta, nu va duce decît la îngroparea tot mai adîncă a ceea ce ar putea - ne-a arătat-o Festivalul UTE - să dea teatrului vocea pentru un răspuns viabil la dilemele lumii în care trăim. Şi forţa de a ieşi din groapa de gîndire provincială în care - dovadă discuţiile penibile din timpul şi din jurul Festivalului Naţional de Teatru - ne tăvălim cu voluptate.


Un an legislativ

2008 a fost anul în care Legea de funcţionare a instituţiilor de spectacol a suferit cea mai radicală reformă din existenţa ei postdecembristă. Secretar de stat din partea UDMR la ministerul de resort, Demeter András, actor şi fost (cel mai tînăr) director al Teatrului "Csiky Gergely" din Timişoara, a încercat să rupă cunoscuta pisică a sistemului unic, dar paralel cu el însuşi, în care artiştii sînt angajaţi pe viaţă în instituţiile de spectacol, deşi unii dintre ei nu joacă de decenii, iar ceilalţi, cu toată cartea de muncă, îşi desfăşoară activitatea principală în cu totul alte locuri decît "sediul" (cum ar fi în producţiile de duzină de care vorbeam mai devreme). Primii - mulţumiţi cu un venit mic, dar sigur, ceilalţi - cîştigînd din colaborări, dar dornici ca cineva să le plătească CAS-ul. Rezultatul juridic: o tentativă demnă de admiraţie, dar nu mai puţin hilară, de cuantificare a calităţii, de transpunere în cote plătibile a talentului, a disponibilităţii de implicare în proiecte, a relaţiilor colegiale şi norocului de a pica pe genul unuia sau altuia dintre regizori (asta în cazul actorilor, căci directorii de scenă trăiesc şi vor trăi în continuare, în proporţie covîrşitoare, din contracte de drepturi de autor). Urmarea: protestul sindicatelor, despre a căror existenţă am aflat astfel, dar care, pe cît de active s-au dovedit în hăituirea ministerului, pe atît de serafice par cînd vine vorba, de pildă, să impună bareme minime de plată în relaţia cu firmele de publicitate. Deocamdată, artiştii şi MCC au ajuns la un compromis, care presupune coexistenţa de moment a sistemelor "angajare pe viaţă" şi "salariu după performanţă", fiecare artist putînd să aleagă una sau alta dintre modalităţile de plată, spre groaza administrativă a serviciilor contabil, respectiv de resurse umane.

Ultima sută de metri a reformelor administrative a adus o Ordonanţă de Urgenţă privitoare la managementul instituţiilor de spectacol care, în esenţă, instituie arbitrariul autorităţii finanţatoare faţă cu directorul numit şi obligaţiile acestuia. Astfel, drepturile managerului şi ale autorităţii şi cerinţele contractului de management pot fi modificate, unilateral, de respectivul finanţator, cu simpla informare (un soi de preaviz de 15 zile) a împricinatului conducător de instituţie. Motivaţia acestei iniţiative legislative (datate la final de noiembrie) e dorinţa Ministerului Culturii de a uşura procedurile de schimbare a directorilor în funcţie, iar cazul practic pare a fi Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, unde Cristian Ioan a picat ultima evaluare ministerială, dar a contestat în instanţă decizia de demitere. Aşa că postul e în litigiu, iar la cum merge justiţia în ţara noastră, urmaşul lui riscă să guverneze sub sabia lui Damocles ani buni. Deocamdată, primul concurs pentru desemnarea unui nou director n-a dat nici un cîştigător, iar asta nu din cauza problemelor juridice cu precedentul ocupant al funcţiei. Poate cînd primul primar sau Consiliu local va decide că teatrul din oraş nu e destul de prietenos cu cine trebuie sau nu organizează destule parade cu măşti, mici şi bere, şi, deci, trebuie adus pe cale cea bună cu o bruscă modificare aleatorie a parametrilor manageriali (să scoată, să zicem, patru premiere cu 10.000 de euro?), poate atunci, spuneam, o să-şi dea seama şi MCC cum e cu faimoasa cutie a Pandorei.

2009 se anunţă nu prea vesel. Cu întreaga naţiune zăngănind la televizor din clopoţelul crizei economice globale, să tai din fondurile pentru cultură va fi simplu ca bună ziua. Şi am aşa, o bănuială, că nici Festivalul Naţional de Teatru nu va mai avea parte de atîta generozitate financiară, iar conceptul lui artistic va trebui din nou regîndit. Iar cum baza umană/ creativă se măreşte, iar caşcavalul se anemiază, vom vedea din nou cum se ascute lupta de clasă... Iar la Caracal se redeschide un "teatru naţional".


Ce rămîne dintr-un an teatrul

Sageata Scenografia Velicăi Panduru la Boala familiei m de la Timişoara, o pădure de trunchiuri fragile, în nuanţele toamnei, prin care lumina se filtrează ceţos şi greu.

Sageata Dansul nebun al lui Caligula (George Costin) cu tînărul Scipio (Vlad Bîrzanu), o feerie de gesturi de iubire, condamnată la blestem, în Caligula lui Victor Ioan Frunză de la Baia Mare.

Sageata "Oamenii normali nu lucrează sîmbăta" şi muzica evreiască - finalul primei părţi din Viaţă şi destin al lui Dodin -, vocea monotonă a mamei povestindu-şi ultimele zile într-un ghetou evreiesc din bucata de Rusie cotropită de nemţi, fiecare scenă dintr-un spectacol cutremurător despre istorie şi oamenii ei mai mult sau mai puţin "normali".

Sageata Monologul nostalgic-agonic al Ralucăi Zamfirescu, această chintesenţă a tragediei de a fi trăit în comunism şi a fi bătrîn în tranziţie, în Bunica din Complexul România de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Sageata Ana Ularu şi Adrian Nicolae în Fool for love, un spectacol de licenţă de la UNATC; doi actori foarte tineri, pe care-i aşteaptă uşile larg deschise ale telenovelelor şi filmelor cînd de artă, cînd mai puţin, şi care se luptă cu disperare să facă în continuare teatru.

Sageata Andreea Bibiri, de la Lear la Concreţii (un spectacol post-postdramatic de la Teatrul LUNI de la Green Hours), şi senzaţia frisonantă de a te afla faţă-n faţă cu o mare actriţă, carnală şi carnivoră, care face scena însăşi să explodeze.

Sageata Mariana Mihuţ, în Moartea unui comis-voiajor şi Lear, la Bulandra, spaimele unei actriţe mature care-şi priveşte fiecare rol ca şi cum ar fi primul, plină de forţă şi emoţie, precizie şi atenţie la gesturile celor de-alături.

Sageata Omul pernă al lui Afrim de la Brăila, cel mai puternic spectacol pe care l-am văzut anul acesta, cel mai dureros, cel mai adevărat.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer