Început ploios de septembrie - asfaltul musteşte, în căşti îmi urlă noul album Metallica, Death Magnetic, ceva îmi spune că trebuie să mă grăbesc. Oriunde, dar mai ales să termin editorialul - am pus la cale un remember al unei luni fierbinţi (ce credeaţi?), marcată de date filmice majore. Nu toate vesele, însă...
S-a întâmplat festivalul Anonimul. Ediţia 5, în aceeaşi locaţie exotică, aceeaşi atmosferă eclectică, alt selecţioner - mă rog, the more things change... În funcţie de personajul pe care-l iei la întrebări, evenimentul ediţiei a fost fie vizita şi master-class-ul marca (sic!) Zanussi, despre care aţi citit deja, sper, în articolul Magdei, fie eterna şi binecuvântata piscină, scăldată (la figurat, deh) în valuri de rose rece ca gheaţa, fie agapele nocturne, punctate de meciuri aprige de ping-pong (la propriu), fie batalul perpelit la foc mocnit şi dezosat în lumina lunii, la mal de mare, fie epicul Stellet Licht (regia Carlos Reygadas), tribut adus de cineastul mexican irepetabilului (totuşi!) Carl Th. Dreyer, care a plecat cu trofeul pentru cel mai bun lung-metraj în sacoşă, fie simpaticul La drumul mare (regia Gabriel Sârbu), farsă social/rutieră susţinută de un Andi Vasluianu din ce în ce mai rodat şi mai simpatic (deopotrivă), care a înşfăcat trofeul pentru cel mai bun scurt-metraj, fie, în fine, omnibusul autohton Un bărbat urmăreşte o femeie, colaj independent semnat de şapte tineri regizori, despre care am afirmat naiv că mă bucur, pur şi simplu, că există, drept care m-am ales cu o seamă de priviri încruntate.
Sigur, se poate comenta că Zanussi s-a plimbat de atâtea ori pe aici că-i deja băştinaş, că apucăturile bahic/estivale scad impactul filmelor şi nu invers, că devoratul de cărnuri după apus dăunează regimului pe care unii se încăpăţânează să-l (sus)ţină, că un omagiu Dreyer de trei ore e o întreprindere sinucigaşă, că poate ar trebui să cerem mai mult decât râsete de la un scurt românesc (deşi...), în fine, că un proiect independent neaoş trebuie salutat, fără îndoială, dar un film veritabil are nevoie şi de stil, umor, inteligenţă, suspans, imaginaţie, ceva, acolo - nu e musai, dar dintre cei şapte juni întreprinzători v-aş ruga să reţineţi numele lui Cătălin Leescu, care şi-a împuşcat, ce-i drept, singur, mini-rapelul Wong Kar-Wai, dar măcar a căzut de sus. Mda, comentariile merg mai degrabă la fotbal, aşa că moving on...
Quentin Tarantino a bătut palma cu Universal, pentru distribuţia noului său film, şi cu Brad Pitt, pentru rolul principal. În cazul că tocmai aţi aterizat după un exil serios la papuaşi, noul QT se numeşte Inglorious Bastards (pe care el se încăpăţânează să-l scrie Basterds, enfin), după titlul american al clasicului Quel maledetto treno blindato, realizat de Enzo G. Castellari în 1978, pe care cei mai pasionaţi dintre noi l-am văzut şi revăzut şi re-revăzut în copilărie sub titlul, corect şi dătător de fiori, Acel blestemat tren blindat. Nu-i un remake, ci un soi de "bloody homage" tipic tarantinesc, pe care regizorul îl plănuieşte de ani buni, când se vehiculau în distribuţie alde Willis, Stallone şi Schwarzenegger - vremile s-au schimbat, chiar şi Michael Madsen, Tim Roth, Simon Pegg, Nastassja Kinski sau Adam Sandler au renunţat între timp, aşa că alături de Pitt, la ora la care scriu (5.30 PM) sunt confirmaţi Diane Kruger, Samm Levine, Eli Roth, BJ Novak, Til Schweiger, Michael Fassbender şi Mike Myers. Acest "guys on a mission" cu un plot pe cât de delirant pe atât de incorect istoric (scenariul se plimbă deja pe net) va fi filmat în Germania şi Franţa începând cu octombrie, iar premiera se va întâmpla (cum altfel?) la Cannes 2009. E momentul să revenim cu picioarele pe pământ...
În doar patru zile, producătorul Bernie Brillstein (7), comediantul Bernie Mac (9) şi muzicianul Isaac Hayes (10) au plecat să se odihnească puţin... Pe 18 s-a prăpădit criticul de film Manny Farber, iar septembrie a început la fel de trist... Don LaFontaine, regele absolut al voice-over-ului yankeu, şi cântăreţul Jerry Reed, convertit la actorie în anii '70, au închis ochii în prima zi a lunii... În momentele când corectam pentru ultima oară acest text am aflat că ne-a murit Ilarion Ciobanu, domnul Ilarion Ciobanu... Iar în clipele dinaintea plecării în tipar, a trebuit să acceptăm, împietriţi, că sintagma "doliu naţional" se confundă de-acum cu numele lui Ştefan Iordache... Mie, unul, îmi vine să plâng.