Ori de câte ori vara se instalează temeinic asupra Bucureştiului şi, în ciuda aerului dens şi parfumat straşnic, atât la mahala cât şi în plin centru (mai mult sau mai puţin istoric) cu adieri de hoit, oraşul capătă un anume farmec discret, decadent şi inexplicabil, ori de câte ori, spre seară, se aud păsările pregătindu-se sonor de culcare, iar frunzişul copacilor scăpaţi ca prin minune de iniţiative private sau electoral-municipale colorează bolta într-un verde-siniliu otrăvitor, ori de câte ori (ce mai încolo şi-ncoace) se apropie luna august şi eu încă nu am plecat din satul meu urban natal, îmi aduc aminte, cu o nostalgie atenuată de rigorile meseriei, de spectacolele văzute, în copilărie, la teatrul de vară din Herăstrău. Nu se stătea prea confortabil pe băncile fără spătar (înlocuite la un moment dat cu scaune de plastic, mai comode, dar cam antipatice), nu se vedea bine chiar de peste tot şi uneori, mai cu seamă în nopţile vântoase, nu se auzea mai nimic din replicile de pe scenă, dar plăcerea degustării de artă sub cerul liber era incomparabilă şi de neînlocuit. (Strămoşii noştri - sau ai altora - din antichitate ştiau ei ce ştiau!)
Este o amintire care mă înghionteşte (amical, desigur) de fiecare dată când trec pe lângă o incintă misterioasă - întrucât înconjurată de un gard foarte înalt -, aflată în, cum se zice, buricul târgului, pe Batiştei colţ cu Tudor Arghezi, lângă parcarea subterană de la Intercontinental, foarte aproape de Teatrul Naţional şi la un pas de Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Capitalei, zis şi ArCuB. Pare a fi tot un teatru de vară; ori un cinematograf. Stă neocupat(ă) şi neîngrijit(ă), cu gunoaie deversându-se bogat printre şipci şi cu buruienile nemuritoare dându-i o îndoielnică viaţă vegetală, de ani şi ani de zile (te şi miri că nimeni nu a înălţat încă, mândru, un bloc de birouri!). Adică - întreb - chiar nu s-ar putea încropi acolo un spaţiu pentru spectacole estivale, având în vedere că structura minimă există deja? Adică - întreb - municipalitatea e chiar oarbă?
Acum îmi dau seama că astea sunt întrebări care nu se pun. Nu de alta, dar răspunsul la ele nu este (un recurs rapid la experienţă spune totul, pe loc) niciodată cel pe care îl aştepţi. O să-mi aduc aminte de asta, cu altă nostalgie, când o să văd noua clădire de bănci răsărită peste noapte în locul tulpinilor de oţetari. Mai mult ca sigur, n-or să fie băncile de altădată din Herăstrău.