În magazinele de specialitate se găsesc DVD-uri cu piesele Teatrului TV, din anii '60, '70. '80, Cehov, Caragiale, în viziuni regizorale incitante, cu marii actori ai vremii. Nu trebuie inventată roata, ci doar pusă în mişcare.
De vreo doi trei ani, la Gala anuală a UNITER, postul public, deşi transmite integral spectacolul, nu are satisfacţia de a prezenta premiul pentru cel mai bun spectacol în premieră de teatru TV. Pentru că de tot atâţia ani, Teatrul TV nu mai produce premiere. Într-o instituţie publică, s-a găsit loc, în buget şi în grila de programe, pentru tot soiul de reality-show-uri, pentru dezbateri politice, pentru felurite şezători şi nu s-a prevăzut aproape nimic pentru o formă de exprimare culturală de unde oamenii ar putea afla că există şi ocupaţii umane mai puţin vulgare decât cele cu care sunt îndopaţi. În anii din urmă, au fost la conducerea televiziunii dramaturgi, regizori de teatru şi de film, ingineri şi economişti. S-ar putea afirma că într-o unanimitate suspectă ei toţi au contribuit la desfiinţarea Teatrului TV. Ar fi frumos să fie un complot, dar nu e decât indiferenţă, ignoranţă şi oportunism.
Toţi observatorii scriu că a scăzut indicele de inteligenţă în emisiunile de pe micul ecran, dar când acest indice de inteligenţă poate fi influenţat fără mari eforturi intelectuale, ci doar prin conectarea la viaţă teatrală dinamică din România, în consonanţă cu ceea ce se întâmplă în lume, autorităţile televizive se uită în altă parte.
Persoane din lumea teatrului apar pe micul ecran, când din viaţa lor intimă se pot smulge amănunte scabroase, sau când participarea lor la viaţa publică dă naştere unui scandal. Se mai difuzează şi reportaje de la diverse manifestări teatrale, atât de echidistante încât nu se înţelege ce a fost bun şi ce a fost rău acolo. Emisiuni de cultură teatrală, dedicate explicării evoluţiei specifice a convenţiei teatrale, cum a fost seria realizată de George Banu, rămâne fără urmaşi. Nu pare a fi interesantă nici actualitatea vieţii teatrale despre producţia proprie se crede că n-ar aduce rating şi în felul acesta, TV rămâne o cutie de rezonanţă a prostiei şi nu un actor cultural.
Spaţii dedicate teatrului mai există totuşi pe canalul România Cultural. Apreciez eforturile colectivului din acest sector, dar cultura este închisă acolo într-un cerc lipsit de virtuţi: nu sunt bani pentru că nu e rating, nu e rating pentru că emisiunile se fac cu mijloace precare, atractive doar pentru cei care sunt conectaţi prin meserie la problemele culturale. Mai există totuşi în grilă locuri rezervate teatrului. Săptămâna trecută, joi, în seara tradiţional dedicată scenei, am văzut reluarea unei piese de Dumitru, zis şi Puşi, Dinulescu în regia lui Alexandru Tocilescu. Bani de dus, bani de întors începea bine: vara, autorul şi regizorul, într-un automobil pe şoseaua spre satul 2 Mai de pe litoral, povestesc ceva despre haloul trecutelor vacanţe în pielea goală, senzaţia că aşa sistemul opresiv putea fi pus între paranteze. Se naşte speranţa că ei vor mai interveni şi pe parcursul acţiunii, printre mahalagii interlopi care i-au înlocuit pe finii intelectuali. N-a fost aşa. Un sprinţar duh interbelic scaldă textul, dar şi spectacolul, jucat cu lucidă implicare şi simpatică distanţare de George Dinică, Carmen Tudose, Sebastian Papaiani, Crina Mureşan, Tania Popa, Adriana Trandafir, Vlad Ivanov, Lucian Iancu. Dacă ar fi fost parte dintr-un repertoriu, dintr-un demers cultural coerent, spectacolul ar fi fost o plăcută pată de culoare. Aşa e o pietricică pe care nici nu are rost s-o arunci în mare.
Duminică, jumătate de oră a fost dedicată celei de a XV-a ediţii, jubiliară, a Festivalului de teatru de la Sibiu. E imposibil să nu împărtăşeşti mulţumirea organizatorilor şi entuziasmul oaspeţilor faţă de această manifestare născută din nimic, grandioasa lui existenţă se datorează încăpăţânării unor oameni - primul dintre ei fiind Directorul Constantin Chiriac - de a nu ceda în faţa obstacolelor ridicate de birocraţie, de cei care, pentru că ei nu pot, spun că n-are rost. Emisiunea a fost împănată cu fragmente din spectacolele prezente în spaţiile sibiene. Comentariul nu se referea la ceea ce vedeam, problematica teatrului românesc a rămas pe dinafară. Ar fi nevoie de un scandal cum e cel cu expoziţia de artă plastică de la ICR New York ca să se mişte ceva.