Până să trec în revistă filmele, notabile au ba, care se zbenguie pe ecranele patriei zilele astea, daţi-mi voie să re-precizez că Paranoid Park, cel mai recent opus semnat Gus Van Sant, despre care am tot scris, de la Cannes-ul de anul trecut încoace, a ajuns în fine şi în România - v-aş ruga să nu-l rataţi. Aşadar...
How to Lose Friends and Alienate People / Cum să rămâi fără prieteni (***, distribuit de MediaPro) este ecranizarea cărţuliei omonime semnate Toby Young, jurnalist britanic pentru care s-a inventat termenul "obnoxious" şi care a ajuns, la un moment dat, la un pas de un job "fulltime" la Vanity Fair. Tărăşenia începe zdravăn, bărbile la adresa celebrităţilor şi a propovăduitorilor merg ca unse, regizorul Robert B. Weide (şcolit cu Larry David) pare însetat de sânge... dar pe la mijloc o coteşte spre convenţional, parcă speriat de un film bun, iar greul cade pe charisma lui Simon Pegg, care cară şi el cât poate. Am notat trimiterile la Big Lebowski, La Dolce Vita, Le mepris - altceva?
Burn after Reading / Citeşte şi arde (**, distribuit de InterCom) este o veste tare proastă pentru toţi cei care, după No Country for Old Men, ar fi jurat că fraţii Coen au revenit la forma de pe vremuri. Sigur, Joel & Ethan au declarat că au făcut filmul în glumă, ca un soi de respiro între prieteni, mai vechi sau mai noi (de altminteri, Brad Pitt e extrem de amuzant pe post de cretin sadea... măcar primele cinci minute), dar farsa lor "espionnage" are aerul unei cutii de sardele expirate - e mică, înghesuită şi nu miroase prea bine. Nu-i un capăt de ţară (nici pentru tineri, nici pentru bătrâni, sic!) - ca să zic aşa, în materie de studiu asupra prostiei omeneşti, "we'll always have Fargo".
Mon meilleur ennemi / Duşmanul duşmanului meu (****, distribuit de Independenţa Film) este un documentar extrem de aplicat (tipic pentru regizorul Kevin Macdonald, întors la genul care l-a consacrat după un detour în ficţiune, anume The Last King of Scotland) care-şi trădează niţeluş premisa. Adică subiectul - Klaus Barbie, măcelarul din Lyon (unde a torturat de-a valma femei, copii şi membri din rezistenţă), fugit în America de Sud şi extrădat abia în anii '80 pentru un proces antologic. Macdonald renunţă însă la ideea iniţială (portret al criminalului în tinereţe) şi apasă puternic pedala colaborării dintre Barbie şi dictatorii hispanici, pe de o parte, Barbie şi serviciile secrete americane, pe de altă parte. E singurul reproş care i se poate aduce - filmul său impresionează şi înfurie în egală măsură; Oscarul pare a fi deja adjudecat.
Mirrors / Oglinzi malefice (**, distribuit de MediaPro) este un horroruţ sau un horroraş sau un horrorel, cum preferaţi - diminutivele nu se trag din blândeţe sau delicateţe (căci există două-trei secvenţe, absolut gratuite, care vă pot întoarce stomacul pe dos) ci din impresia finală lăsată de acest al treilea film al francezului Alexandre Aja. Timidă, adică. Junele regizor, mare amator de gen, nu s-a sfiit să împroaşte maţe în primele două opusuri (Haute tension şi remake-ul The Hills Have Eyes), epatând măcar fanii "gore"; de data asta dânsul încearcă un dram de psihologie (oarecum obligat - e vorba de un remake după un titlu asiatic) ceea ce-i transformă întreprinderea într-una plictisitoare, cu excepţia unui cadru final antologic. Kiefer Sutherland, pe veci marcat de personajul Jack Bauer, nu ajută deloc - drăcia e filmată în România, în caz de vă interesează.
Quantum of Solace / 007 - Partea lui de consolare (****, distribuit de InterCom) este, trecând peste titlul debil (în orice limbă) şi peste avanpremiera românească ciuntită (în ton cu vremurile), un Bond... staţi să-mi măsor cuvintele... cum nu s-a mai văzut / făcut. Casino Royale pare să fi fost doar actul 1 - acest cel mai scurt, cel mai dens şi cel mai violent episod al francizei, nu-şi permite niciun moment de respiro, nicio glumiţă şi niciun gadget şi bate hotărât ultimul cui în coşciugul acelui 007 de care ne-am amorezat pe vremuri, plin de innuendo-uri sexuale şi cesuleţe care lansează rachetuţe. Sigur, există M, există rapeluri şugubeţe (Goldfinger şi, mai ales, Licence to Kill), există cucoane despuiate şi există un negativ psiho / socio-pat (formidabil Mathieu Amalric) dar nimic, nici măcar secvenţa antologică de la Opera din Viena (unde Hitchcock şi De Palma par să-şi dea mâna) nu poate schimba impresia "tough'n rough" lăsată de acest "quantum" de adrenalină care putea liniştit să se numească Supremaţia lui Bond.