Paris la Berlin

Vara la Berlin trebuia să fie muzicală. A sfârşit prin a fi tot cinematografică, dar a venit la pachet cu un nesperat bonus muzical. În loc de Sigur Ros, al căror concert l-am ratat antologic, am avut parte de Paris Hilton - şi a fost mai bine decât v-aţi putea imagina.

Acum doi ani, soundtrack-ul verii berlineze era dominat de Paris Hilton, care tocmai îşi lansa primul şi - sper - ultimul album solo. Oriunde întorceai urechile, se găsea un difuzor care să emită Stars Are Blind şi-n disperare de cauză ajungeai s-o îmbrăţişezi drept plăcere vinovată supremă.

Anul ăsta, în reţeaua de magazine Saturn, am auzit însă noul single al lui Crazy Loop, alias Dan Bălan, Johanna Shut Up, iar coincidenţa face că-n Blue Air-ul care m-a dus rapid şi eficient la Berlin am stat chiar lângă fostul O-Zone. Habar n-am dacă era în vacanţă sau avea vreun concert.

Eu eram şi în vacanţă, şi cu un concert Sigur Ros în agendă. Biletele erau vândute de mult, dar nu m-am panicat prea tare. La bursa neagră însă, oferta era săracă, iar preţul usturător: 100 de euro, de trei ori mai scump decât oficialul. Am respins propunerile şi m-am aciuat în faţa casei de bilete, doar-doar. Nu era pe-acolo decât o tipă, Angela, care m-a asigurat că la trecut de fix, există şansa scoaterii la vânzare a locurilor rezervate celor de pe guest list, care nu s-au mai prezentat. Acelaşi pont l-a servit şi unui cuplu de italieni care s-a aşezat frumos în spatele nostru. Dintr-una-ntr-alta, am aflat că Angela ar lucra la un film. Opaa, zic, eşti de-a mea, şi mă bag şi eu în seamă. Evident, o întreb dacă a mai făcut ceva înainte. Îmi răspunde, da, un documentar despre cei mai înrăiţi cinefili din New York. O întreb: Cinemania? Ea, cu ochii cât cepele: Da, l-ai văzut? Eu: Nu doar că l-am văzut, dar l-am şi arătat la TIFF, în 2003.

Entuziasmul acestei întâlniri cinematice improbabile ne cuprinde atât de tare încât pierdem din ochi pentru câteva secunde ghişeul, unde sunt scoase câteva locuri la vânzare. Cei doi italieni se bagă în faţă ca nişte ţărani, se aleg cu două bilete la preţul oficial şi dispar instantaneu, fără să apucăm să-i mai înjurăm live pentru că ne-au luat-o cu nesimţire înainte. Doar două locuri - acelea! - s-au scos la vânzare în seara aia, curat ghinion. Vă imaginaţi ce-a fost la gura noastră la adresa italienilor. Ne-am consolat cu câteva beri pe tăpşanul din faţa Tempodromului, unde Angela mi-a povestit subiectului noului ei documentar (povestea unui sat imaginar din sudul Franţei) - în timp ce acorduri din Sigur Ros răzbăteau sporadic prin uşa când şi când deschisă de la sală.

În paralel cu concertul, în sala Cinemaxx din Potsdamer Platz (unde are loc şi grosul Berlinalei) era în plină desfăşurare o nouă ediţie a Fantasy Filmfest-ului - un maraton itinerant în opt oraşe din Germania şi vechi de vreo 20 şi ceva de ani, împănat cu thriller, horror şi fantasy. Aveam să recuperez a doua zi filmul ratat în acea seară: premiera europeană a musical-ului gotic Repo! The Genetic Opera. Cuvintele sunt de prisos, iar satisfacţia e pe măsură. Noua ispravă a regizorului care ne-a traforat preţ de câteva Saw-uri este o extravaganţă melo dark-sângeroasă integral cântată, un soi de Blade Runner regizat parcă de fraţii Coen, în care Gattaca întâlneşte Sweeney Todd, iar Moulin Rouge face casă bună cu Fahrenheit 451. În ciuda numeroaselor referinţe pe care ţi le accesează, hemoragia kitsch a lui Darren Lynn Bousman plesneşte de prospeţime şi are toate şansele să devină la fel de cultissimă ca The Rocky Horror Picture Show. Mixul de voci e detonant: Sarah Brightman dă greutate muzicală întregului, Joan Jett are un cameo, Paul Sorvino (care are antecedente în muzica de operă) îşi livrează ariile ca un veritabil tenor, iar Paris Hilton aproape că-şi parodiază imaginea de fetiţă răsfăţată, imbecilă şi dependentă de operaţii estetice. Nici nu mai contează că amărâta n-are voce...