Indiscutabil, luna octombrie 2008 va rămâne în istoria teatrului - românesc, tot atât cât şi mondial - drept luna festivalurilor de teatru. Pentru că, dacă noi, aici, între Carpaţi, Dunăre şi Pontul Euxin (acum îmi dau seama că această expresie, consacrată drept profund naţională, şterge dintr-un condei o porţiune măricică din teritoriul la fel de naţional), am avut de ales, în acest interval, între mai mult de zece reuniuni teatrale ce s-au desfăşurat (aproape) concomitent, apoi nici alţii n-au dus-o mult mai rău. Chiar dacă ocupă un singur oraş, nu o ţară întreagă, evenimente precum Festivalul Internaţional de la Dublin sau Festivalul Internaţional de la Sarajevo sunt - totuşi... - suficient de marcante pentru a nu le lăsa oamenilor scenei, din zonă şi chiar din afara ei, indiferent că sunt practicieni ori teoreticieni, prea mult timp să respire.
Întrebarea este cum se simt, întru acestea, oamenii din faţa scenei. Spectatorii.
Fiindcă, în principiu, festivalurile pentru ei se fac. Lor se gândesc organizatorii să le bucure sufletul şi să le însenineze viaţa - ori, cel puţin, aşa declară - programând câte trei-patru (sau chiar cinci-şase) reprezentaţii pe zi, uneori în săli aflate la distanţă bună una de alta. Dar, atât cât am putut să observ din propria experienţă de mergător pe la festivaluri, publicul adevărat, adică spectatorii plătitori de bilet, se înghesuie, în orice ţară şi la orice manifestare de gen, exclusiv la spectacolele renumite - renumele făcându-i-l unei montări în primul rând distribuţia, apoi teatrul producător, apoi autorul piesei şi, în fine, regizorul. Oricât îşi dau silinţa gazdele (şi oricât au de pierdut, câteodată, oaspeţii - prin absenţă), experimentele stilistice, inovaţiile la nivelul expresiei, revoluţiile estetice de laborator nu aduc în săli, cu nesemnificative excepţii, decât public specializat, adică tot pe oamenii de teatru.
Desigur, concluzia nu este că festivalurile ar trebui să ruleze la nesfârşit aceleaşi nume şi titluri - cum se întâmplă, de fapt, cu majoritatea festivalurilor româneşti (deşi pe motiv nu atât de notorietate, cât de comoditate). Concluzia este că directorii artistici ai festivalurilor ar trebui să (încerce să) cunoască mai bine publicul căruia i se adresează evenimentul girat de ei şi, ca să zic aşa, să-l ia cu binişorul, administrându-i noutatea în doze - dar mai ales în forme - digerabile şi rezervând cunoscătorilor surprizele absolute. În felul acesta, ar ieşi în câştig toată lumea. E drept, în primul rând artiştii direct implicaţi, care nu ar mai avea de înfruntat priveliştea scaunelor goale. Nici la începutul şi nici - mult mai rău! - la sfârşitul reprezentaţiei.