Dificil şi în acelaşi timp uşor de dat un răspuns la întrebarea "care a fost cel mai bun spectacol al anului 2008?" după un an teatral cu izbînzi mediocre şi ambiţii monotone. E dificil pentru că opţiunile sînt reduse (situaţie în care a fost înscris în catalog un absolvent din anul trecut) şi e uşor pentru că, oricît ar fi de secetă, tot mai răsare ceva. Şi acel ceva trebuie preţuit nu pentru că a apărut un chior în ţara orbilor, ci pentru că în climatul general de mediocritate şi delăsare, mai există artişti care cred în puterea lor de a organiza lumea. (Magdalena Boiangiu)
Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pentru mine, spectacolul anului 2008 e un spectacol care datează din 2007: Unchiul Vanea de Anton Pavlovici Cehov, montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Nu este o "opţiune" originală - nu doar că majoritatea criticilor l-au desemnat cel mai bun spectacol al stagiunii trecute, dar a luat şi Premiul pentru (tocmai) cel mai bun spectacol la Gala UNITER din primăvară; originalitatea este însă ultima mea grijă. Am văzut Unchiul Vanea la începutul lui noiembrie 2008, la Odeon, într-o reprezentaţie invitată în Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa 2008; şi m-am mirat întîlnind titlul acesta pe afiş, pentru că o opinie cu mare putere de circulaţie prin peisaj(ul scenic) afirma că spectacolul nu poate fi "transplantat" deoarece a fost conceput special pentru sala clujeană etc.
Nu doar că a stat perfect la Teatrul Odeon, dar părea născut acolo, în sala neobarocă îmbrăcată în catifea roşie, pe scena care, deşi mică, permite folosirea a multiple spaţii de joc - mai mult, părea născut anume pentru spectatorii din acea seară. Este un spectacol de extraordinară forţă şi gingăşie, un spectacol în care realismul "de bază" al mizanscenei se topeşte pe neaşteptate în accente simboliste, expresioniste, futuriste, alcătuind acel amalgam rar de artă şi viaţă ce nu există decît în operele cu adevărat mari - şi, uneori, în vieţile mici, ca acelea despre care scria doctorul Cehov. Un spectacol extraordinar, jucat de actori extraordinari - şi trebuie să-i numesc măcar pe trei dintre ei: Zsolt Bogdán (Astrov), András Hatházi (Vanea), József Biró (Serebreakov). Un spectacol care este, pentru mine, nu doar spectacolul anilor 2007-2008, ci spectacolul ultimilor cel puţin cinci ani.(Alice Georgescu)
Omul pernă de Martin McDonagh, regia Radu Afrim, Teatrul "Maria Filotti" din Brăila.
Omul pernă de Martin McDonagh, regia Radu Afrim, e spectacolul ficţiunii globale, hiperficţiunii inocente şi criminale, născute din stoarcerea realităţii terifiante pînă la ultima celulă vie, pînă la ultimul spasm care-şi scînceşte, printre lacrimi, salvarea şi damnarea. Zgomotele torturării fratelui său de către părinţi, în copilărie, scrijelesc neuronii lui Katurian (Eugen Jebeleanu e printre puţinii actori-arc din România), autor anchetat, care-şi conectează auzul la trepidaţiile celei mai autentic-cumplite ficţiuni.
În Omul pernă, Radu Afrim topeşte oroarea ştirilor torturante, cenzura diabolic mistificantă şi povestirile cu copiii cărora sinuciderea le smulge nefericirea, oferindu-le cea mai seducătoare împlinire: secunda adormirii, liniştea morţii. Regizorul suferinţei vitale, epidermic filtrate, al puştilor bîntuiţi de moarte (Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, Adam Geist, Plastilină) transformă textura torturii în explozie de glamour. Afrim jonglează cu postconvenţia, iese şi intră din rame ficţionale permeabile, inventează un cor al copiilor ficţionali aşezaţi în cutiuţe suprapuse ca nişte cavouri vii, ridică ficţiunea la puterea n şi intră cu teatrul în ecranul schizoid al mutilărilor citite de ştiristele zilei, "diseuse" ale celui mai cumplit dintre show-urile posibile: show-ul realitaţii care doare.
Spectacolul maltratării e dopajul cotidian care hip-hop-izează ficţiunea, care ne aruncă în ritmul song-urilor cu degeţele tăiate şi fetiţe Iisus cu corpul-duş de sînge. Dincolo de ficţiune, sînt doar visele. Acele vise cîntate de actori - cea mai organică distribuţie a anului 2008 -, ficţiuni cu porii larg deschişi. Those dreams are made of them.
P.S. Cea mai importantă atitudine performativă: Eu reprezint România, performance creat de tangaProject. Eu reprezint România a fost o mostră de teatru prompt, cu o putere de reactivitate imediată, teatru de intervenţie spontană, singular în România, care a abordat o practică reflexiv-performativă, răspunzînd aberantei încercări de cenzură a artiştilor români invitaţi de ICR New York. (Mihaela Michailov)
Trei surori de A.P. Cehov, regia Tompa Gábor, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Psihoză 4.48 după Sara Kane, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Naţional din Cluj.
Formularea este susceptibilă a induce în eroare, fiindcă nu există un numitor comun în funcţie de care să declari un spectacol mai interesant decît altul. De aceea voi pomeni mai multe titluri: Trei surori de A.P. Cehov în regia lui Tompa Gabor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj este, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă montare în descendenţa teatrului de artă produsă la noi în 2008. Adevărate lecţii de actorie dau cele trei interprete ale rolurilor principale - Andrea Kali, Imola Kezdi, Hilda Peter - decorul realist se deschide pentru a lăsa loc proiecţiilor de vis (autor Andrei Both), imaginile spectacolului sînt memorabile (idee, lumini, compoziţie), iar corul soldaţilor ce apare în momente-cheie, ca pentru a le puncta, bîntuie spectatorul mult după ieşirea din sală.
Interesant din punctul de vedere al aruncării în aer a convenţiilor teatrului dramatic este spectacolul semnat de Mihai Măniuţiu - Psihoză 4.48 la Teatrul Naţional din Cluj. Plecînd de la textul extrem poetic al Sarei Kane, regizorul organizează materialul scenic în forma unui poem suprarealist în care eul sinucigaşei care se confesează este împărţit în trei (Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Vava Ştefănescu) şi asistat de un cor al nebunilor responsabil să transforme spectacolul într-un musical macabru nu lipsit de umor, în ciuda temei.
Scriind, îmi dau seama că, deşi extrem de diferite în formă, spectacolele au şi puncte comune: o uriaşă disperare, trei prezenţe feminine şi un cor. (Cristina Modreanu)
Omul pernă de Martin McDonagh, regia Radu Afrim, Teatrul "Maria Filotti" din Brăila.
E poate singurul spectacol al lui Afrim fără scene de dragoste. Deşi e vorba despre dragoste. Care, în astă lume minunată în care trăim (ştiu, cea mai bună dintre cele posibile...), îşi pune foarte des o mască a violenţei. Omul pernă e spectacolul unui artist care şi-a cîştigat (n-aş vrea să fiu pusă să răspund la întrebarea "cît de greu") libertatea de a vorbi, pe scenă, în propria-i limbă. Nu face concesii. E ironic şi sarcastic. E o cutie a Pandorei din care ies, ţinîndu-se, înlănţuite, de mînă, toate grozăviile Ştirilor de la ora 5, ca-ntr-un tunel al groazei prin care copiii (adică noi) sînt plimbaţi în trenuleţ, fără să-şi dea seama că sîngele curgînd în valuri nu e de recuzită. Rîsul ascunde cruzimea. Katurian (Eugen Jebeleanu) scrie poveşti, cu aceeaşi cruzime a Alinuţei din faimoasele bancuri. Fratele lui, Michal (Emilian Oprea), le pune în pratică, traduce ficţiunea în viaţă. Poliţistul Tupolski (Liviu Pintileasa) şi poliţistul Ariel (Alin Florea) anchetează ficţiunea. Sau traducerea ei în realitate. Cuplul e imposibila altoire a lui Beavis şi Butthead cu Buster Keaton. Sînt şi ei nişte copii, cu jucării în formă de electroşocuri. Iar să fii copil în ziua de azi e un blestem. Cine e vinovat pentru viitorul care nu există? Ce trebuie salvat, ficţiunea sau viaţa copiilor? Cine mai rămîne să se trezească? Sweet dreams are made in heaven, nu în paturile celor mici.
Dacă s-ar mai fi jucat - sau, în general vorbind, dacă s-ar fi jucat vreodată - în România, mi-ar fi fost greu să aleg între Omul pernă şi antidót-ul Nicoletei Esinencu (de la Chişinău). Dar efemerul, această condiţie sine qua non a teatrului, e totuşi un concept atît de relativ... Iar Omul pernă încă mai poate săpa în conştiinţa acelor tineri care, în desueta şi din ce în ce mai deşertica Brăilă, vin la teatru ca să găsească o ordine de sens în aglomerarea de semne a vieţii postindustriale. (Iulia Popovici)
Regele Lear de W. Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul "L.S. Bulandra" din Bucureşti.
Despre Lear-ul de la "Bulandra" am auzit opinii pro şi opinii contra, ceea ce înseamnă că acolo e ceva. Şi e ceva încă mai mult de atît: o încercare a puterii pentru actriţe de talia Marianei Mihuţ, a Valeriei Seciu, a Danei Dogaru şi a altora, din generaţia mai nouă. E, poate, o încercare a limitelor fiinţei, căci sexul, la urma urmei, limitează umanul, iar arta, ce altă menire are decît să transceandă limitele, orice limite? E şi încercarea de a pătrunde în psihologia masculină a unei epoci, oricum necunoscute celor de azi, altfel decît din surse livreşti. Din acest punct de vedere, nici femeile de azi nu sînt mult mai străine de acea mentalitate decît bărbaţii de azi. Trebuie numai să observi asta. Şi Andrei Şerban a observat. Tentativa lui este încununată de succes, în opinia mea: după nu ştiu cîte minute, nu prea multe, în orice caz, sentimentul că vezi ceva insolit se resoarbe în acela că urmăreşti o tragedie perfect umană, care se poate întîmpla unor bărbaţi, cît şi unor femei. Cei doi bătrîni care greşesc faţă de copiii lor sînt Lear şi, ca o umbră, supusul său, Gloster. Cel dintîi - faţă de fetele sale, cel de-al doilea - faţă de fiii săi. Tragedia shakespeariană nu a avut nimic de pierdut, poate ceva de cîştigat, o simetrie faţă de esenţa umanului, a masculinului şi a femininului. Andrei Şerban a forţat limitele în favoarea artei. (Nicolae Prelipceanu)