Sfîrşitul toamnei a adus pe scenele pariziene nu mai puţin de patru spectacole Shakespeare, pe patru scene importante, montate de "tînăra gardă" a regiei franceze: Coriolan, Măsură pentru măsură, Othello şi Visul unei nopţi de vară. Din provincie, dar tot de pe o scena naţională, sub semnătura unui veteran (Matthias Langhoff), brechtian de formaţie şi iconoclast prin vocaţie, urcă "faima" unui Hamlet de pomină (En manteau rouge, le matin traverse la rosée qui sur son passage paraît du sang; ou Ham.and Ex by William Shakespeare. Un cabaret, d'après Hamlet de Shakespeare / În mantie roşie, dimineaţa traversează roua care la trecerea ei pare sîngerie; Un cabaret după Hamlet de Shakespeare), durata 4h40.
Primele două spectacole, cu texte dificile, mai rar jucate, sînt două spectacole solide, care se înscriu într-un discurs ideologic şi artistic a cărui rezonanţă contemporană nu are nimic forţat sau deplasat. Mai des jucate, şi mai ales mai puţin reuşite de astă dată, Othello (pus în scenă de Eric Vigner) sau Visul unei nopţi de vară (în regia lui Yann-Joël Colllin), ambele la Théâtre de l'Odéon, riscă mai greu să ne reţină atenţia.
Asistăm aşadar în ultima vreme la o adevărată ofensivă de texte shakespeariene, şi nu am citat decît spectacolele cela mai "vizibile". Efect fără îndoială al crizei, materiale sau de valori, subiect devenit inevitabil şi anxiogen, pînă la exces. Paradoxal, Hamlet-ul montat la Dijon, într-un soi de cabaret zgomotos şi pitoresc, ilustrează aceeaşi tendinţă spre "deconstrucţie" - cuvînt la modă lansat de postmoderni - aceeaşi poftă de dat cu tifla lumii contemporane, "ieşite din ţîţîni", încă de pe vremea tristului Prinţ al Danemarcei. Dar cum vom vedea, Shakespeare rezistă, fortăreaţă bîntuită de spaimele şi iluziile noastre, dar mereu lucidă şi necesară.
Plăcerea a trei ore de spectacol
Măsură pentru măsură (în regia lui JeanèYves Ruf, reprezentată pe scena de la Bobigny MC 93, între 7 noiembrie-2 decembrie 2008, continuă iarna aceasta în turneu la Besançon, Caen, Reims) este una dintre cele mai complicate şi mai dificile dintre piesele lui Shakespeare, plasată undeva printre "piesele sale cu problemă", şi de aceea - cred - profund contemporană. O piesă care începe ca o piesă politică, mai degrabă tragică, căci moartea e omniprezentă, şi care sfîrşeşte aproape în tragi-comedie, cu deghizări şi happy-end-uri neaşteptate. O carte celebră prin anii '70 a polonezului Jan Kott ne demonstrase, problemă cu problemă, că Shakespeare e contemporanul nostru, demontînd cu minuţie marele mecanism al istoriei la lucru atunci ca şi acum. Montată toamna aceasta la Casa de Cultură de la Bobigny, una dintre scenele cele mai active ale regiunii pariziene, Măsură pentru măsură izbucneşte în plină contemporaneitate, vorbind despre moralitate publică şi imoralitate personală, despre justiţie clementă sau despre rigoare necruţătoare, despre absurdul virtuţii impuse prin teroare şi, în ultimă instanţă, despre dificila relaţie între religie şi politică.
Piesa a fost montată în România recent, de Silviu Purcărete la Craiova, şi a reprezentat - cred - unul dintre marile evenimente ale stagiunii de anul trecut. Spectacolul francez de la Bobigny e pus în scenă de un tînăr regizor, Jean-Yves Ruf, format la Şcoala Teatrului Naţional din Strasbourg - instituţie cu o excelentă reputaţie -, absolvent al Unităţii nomade de formare pentru regie, în anul 2000 (în Franţa, vă reamintesc, nu există învăţămînt superior de regie). A lucrat apoi cu polonezul Krystian Lupa şi cu unul din mari maeştrii ai teatrului francez, Claude Régy. Spectacolul său e sobru, bine construit, izolînd clar temele centrale ale textului şi rezonanţele sale contemporane.
Aşadar, într-o ţară cu o geografie de fantezie, Ducele Vienei dispare pentru o vreme, lăsîndu-şi tronul nobilului Angelo, individ aparent fără nici o patimă, rara avis, căci ţara se dedă cu deliciu desfrîului şi Ducele speră ca locţiitorul său temporar să impună virtutea publică. În faţa noului stăpîn ajunge o tînără novice, în pragul călugăriei, Isabelle, venită să implore clemenţa stăpînirii pentru fratele său Claudio, condamnat la moarte, căci a păcătuit cu logodnica sa înaintea cununiei. Angelo cel pur şi virtuos e cuprins de o dorinţă fără stavilă în faţa fecioarei sortite altarului, şi îi propune să-i cruţe fratele, în schimbul unei nopţi de dragoste. Isabelle refuză, fratele imploră şi atunci se pune întrebarea: merită oare virtutea cu orice preţ toate sacrificiile, cînd e vorba de viaţa unui om? Lucrurile se complică, căci adevăratul Duce nu a părăsit nicidecum oraşul şi, deghizat, pîndeşte şi observă din umbră, pentru a interveni şi a pedepsi în final. După sfatul său, Isabelle pare că acceptă, dar în locul ei o trimite pe logodnica părăsită a nevrednicului Angelo, toată lumea scapă cu bine şi Ducele va răsplăti fecioara intransigentă, oferindu-i căsătoria şi tronul.
Virtute, morală, justiţie, de fapt, în ultimă instanţă e vorba despre putere şi abuzurile ei, iar morala finală e relativă. Personajele însele sînt profund ambigue, contradictorii, sfîşiate între dorinţă şi frustrare, adevăr şi compromis. Spectacolul e rodul unei fericite complicităţi familiale, regizorul a făcut apel la fratele său Eric Ruf, societar al Comediei Franceze, în rolul principal, cel al tiranului interimar, Angelo. Eric Ruf este unul dintre cei mai interesanţi actori ai tinerei generaţii, prezent pe scena casei lui Molière, dar şi în alte mari spectacole pariziene. Îmi amintesc de apariţia sa în Phedra de Racine, montată la Théâtre de l'Odéon de Patrice Chéreau, în rolul lui Hyppolite, o siluetă de neuitat, de o violenţă precisă şi tăioasă ca o lamă neagră de cuţit. Aici, în scena cînd o întîlneşte pe Isabelle, cade pradă brusc dorinţei, ca o tînără fiară gata să sfîşie, să devore. Şi e tulburător şi genial să privim dezlănţuite dorinţa bestială, jubilaţia puterii, setea de puritate sau de Dumnezeu, şi scrîşnetul penibil al frustrării. Nimic nu e simplu, nimic nu definitiv, totul e aşadar teribil de uman, şi aici se ascunde plăcerea acestor trei ore de spectacol, unde versul şi proza se amestecă, unde viaţa şi fantasmele sînt mai puternice ca niciodată.
Arta de a guverna, de a cuceri mulţimile este cîteodată o chestiune de limbaj Coriolan este şi ea o piesă rar jucată, complexă şi ambiguă. Coriolan, în regia lui Christian Schiaretti, sau o seară de iarnă undeva în periferia "roşie" a Parisului, Nanterre şi al său Théåtre des Amandiers, scenă naţională: un platou scenic imens şi aparent gol, traversat de furia şi zgomotul a peste 30 de actori, cu flamuri şi armuri, cu tunici şi rochii grele de fireturi şi găitane, tumult de corpuri şi de voci, din care se desprind superbi cîţiva protagonişti, purtaţi de suflul şi de energia întregii echipe, aproape patru ore de spectacol, şi nici un semn de oboseală, de preaplin, de prea mult.
Este fără îndoială magia textului, inteligenţa unei lecturi regizorale de o simplitate radicală şi eficientă, magia cîtorva actori ce ştiu să declame versul, să economisească gestul. Cine e Coriolan, acest general ambiţios ce cîştigă bătăliile pentru a-şi trăda apoi cetatea, ce se aliază cu inamicii de ieri pentru a-i trăda la rîndul lui şi a sfîrşi asasinat. Coriolan este o piesă istorică, scrisă în 1607; Shakespeare s-a inspirat din Vieţile bărbaţilor iluştri de Plutarh. Acţiunea are loc în forumul roman, spectacolul este aici în primul rînd spectacolul politicii. Puţine piese arată atît de clar, de direct, legătura între politică şi spectacol sau, cum am spune astăzi, ştiinţa comunicării. Arta de a guverna, de a cuceri mulţimile este cîteodată o chestiune de limbaj. (Şi înţelegem de ce Coriolan l-a interesat pe Brecht, care a semnat o traducere-adaptare şi a analizat prima scenă într-unul din textele sale teoretice, Dialectica şi Teatrul.)
Tribunii plebeieni se înfruntă cu delegaţii patricienilor. Roma e în război, situaţia economică e dificilă. Poporul cere pîine şi mai multă justiţie. Coriolan revine victorios, patricienii vor să-l aleagă consul, dar pentru asta are nevoie de votul plebei, pe care orgoliosul general o dispreţuieşte şi care-l respinge. Coriolan se aliază atunci cu foştii duşmani şi ameninţă Roma. Volumnia, mama sa, o patriciană cu o puternică influenţă în treburile statului, îl convinge să renunţe, Coriolan se opreşte la porţile cetăţii, dar noii săi aliaţi, furioşi, îl asasinează. Iată aşadar miza acestui text, cu rezonanţe bizare în actualitate: lumea politică cu contradicţiile sale interne, rivalităţi şi grupuri de influenţă în sînul puterii, demagogie şi democraţie, manipulări, trădări şi răfuieli la toate etajele.
Greşeala ar fi însă să citim acest text prin prisma ideologiei contemporane: dacă Shakespeare utilizează referinţe romane este fără îndoială pentru a vorbi despre contemporanii săi. Cum ne situăm noi şi mizele democraţiei contemporane faţă de lumea lui Shakespeare, spectacolul lui Christian Schiaretti ne lasă să citim printre rînduri. Spectacolul nu propune o actualizare forţată şi inutilă, undeva într-o democraţie în pană de alegeri, în Irak sau în alt regim în criză. Spectacolul respectă spaţiul tradiţional al teatrului elizabethan: un platou scenic gol, traversat de semne sau de metafore scenice puternice.
Regizorul utilizează întreaga cuşcă a scenei, cu pereţii săi goi de orice decoraţie, fără cortină, solul este un soi de bazin de ciment cu o gură de scurgere la mijloc, ca o gură de canal. Pe aici pot apărea sau dispărea personaje, pe aici se scurg zoile şi sîngele bătăliilor, pe aici se revarsă aceleaşi ape mocirloase pe care se construiesc strălucitoarele aparenţe ale puterii. Mai avem oare nevoie de alte explicaţii? În rolurile principale trei mari actori: Roland Bertin, de acum octogenar, în rolul lui Menenius Agrippa, consilier obsecvios şi manipulator, Hélène Vincent în rolul Volumniei, o lupoaică isterică şi dominantă, mamă abuzivă şi animal politic (rol creat în premieră de Nada Strancar, tragediană de excepţie din echipa de odinioară a unui Antoine Vitez) şi în rolul titular un alt fost elev al lui Vitez, Wladimir Iordanoff, ce traversează scena ca un vîrtej, menit să năruie totul şi să se autodistrugă.
Încă o dată, avem neapărat nevoie de Shakespeare
La Centrul Dramatic Naţional din Dijon, Matthias Langhoff a montat o versiune proprie după Hamlet, o traducere din germană a traducerii sale din engleză, pe care a semnat-o cu Heiner Müller în 1977 pentru Beno Besson la Volksbühne din Berlin. Ca să fiu sinceră, nu am văzut încă spectacolul, dar nu voi întîrzia s-o fac, spectacolul e anunţat pe 22 şi 23 ianuarie 2009 la Sartrouville, în regiunea pariziană. Cronicile sînt contradictorii, declaraţiile regizorului şi mai ales trecutul său mi-au ascuţit la maximum curiozitatea.
După spusele sale, Langhoff încearcă încă o dată să "organizeze scandalul", dezorganizînd ideile noastre gata făcute despre piesă. Prin scandal înţelegeţi aici deconstrucţia textului, amestecul de genuri, muzică stil cabaret în tradiţia Brecht sau Kurt Weill, interpreţi care nu au nici vîrsta, nici sexul personajelor, Horatio este o femeie denumită Horaţia, Regina e mult mai tînără decît fiul său, se joacă în jurul unor mese de cabaret în buna tradiţie a unui Karl Valentin. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu fantoma tatălui, a rămas doar un cal negru ce dă tîrcoale şi înfioară publicul mai firoscos (În Hamlet-ul montat de Chéreau la Avignon şi apoi la Nanterre în 1987, Regele fantomă venea pe scenă călare pe un armăsar negru... să fie oare aici încă o "icoană teatrală" de "pîngărit"?).
Vara trecută, la Avignon, Thomas Ostermeier încercase să destabilizeze textul, suprimînd unele scene, printre care celebra scenă a groparilor, distribuind aceeaşi actriţă în rolul Reginei şi al Ofeliei (bonjour, Docteur Freud), aplicîndu-i un tratament expresionist, ritmat de proiecţii video, de prim-planuri şi scene de acţiune ca în filmele americane cu gangsteri. Cred că Langhoff merge mult mai departe, şi dacă spectacolele sale deranjează adesea prin preaplinul de provocări şi derapări iconoclaste, ele seduc în aceeaşi măsură prin inteligenţa lor niciodată gratuită, o anumită ştiinţă dialectică a teatrului, pentru a-l parafraza pe unul dintre modelele sale şi părintele teatrului epic.
Şi iată de ce, încă o dată, avem neapărat nevoie de Shakespeare, în toate stările sale, în această lungă iarnă a nemulţumirii noastre...