După cum ştiu toţi aceia care se ocupă mai îndeaproape de teatru, cei mai mulţi regizori (buni) au ajuns, în ziua de azi, să fugă de Bucureşti ca dracul de tămâie. Dacă îi atrage şi-i reţine prin numărul mare de actori foarte talentaţi sau foarte cunoscuţi (sau, câteodată, ambele) cu care pot alcătui distribuţii ideale sau prin dotările tehnice superioare (în principiu) ale scenelor, Capitala îi sperie şi-i respinge, în acelaşi timp, prin ritmul şi regimul de lucru impus - culmea! - exact de aceste două categorii de avantaje. Nu este vorba despre faptul că respectivul ritm ar fi prea "strâns" şi respectivul regim, prea intens, ci despre faptul că, în mod paradoxal, acestea sunt, dimpotrivă, enervant de relaxate. Cum vine asta? Foarte simplu: actorii bucureşteni au ajuns să fie, în proporţie de masă, disponibili pentru teatru numai în timpul pe care li-l lasă liber reclamele, serialele şi, în cele din urmă, filmele. Cât despre partea tehnică, aceasta, atunci când există, nu funcţionează decât... în funcţie de bunul-plac al personalului de scenă, care, în cazurile-limită, solicită plăţi suplimentare pentru a-şi îndeplini obligaţiile remunerate prin salariu (destul de mic, ce-i drept); în cazurile obişnuite, munceşte când şi cât are chef - dacă se întâmplă să nu fie cu chef.
În atare condiţii, regizorul se află, fără ieşire, atât la mâna celor dintâi, cât şi la mâna celorlalţi, care, cum se zice, îl au, şi unii, şi ceilalţi, la degetul mic. Reacţia celui ce mai e numit şi director de scenă îmbracă atunci, îndeobşte, două forme de manifestare; amândouă, la fel de păguboase pentru teatru, pe de o parte, şi pentru spectatori, pe de altă parte: omul fie lasă totul baltă şi pleacă încotro vede cu ochii (de obicei, către o scenă din provincie), fie se conformează realităţii şi face, şi el, treaba la repezeală şi, evident, de mântuială. Rarisimele excepţii de la această regulă binemerită să li se ridice statuie în piaţa publică; ori, măcar, în staţia de metrou Eroilor.
Bineînţeles, evidenţa dezolantă este mai uşor de constatat decât de remediat. Cuvântul-cheie este, ca în multe alte domenii ale vieţii publice din România, legislaţia: un contract limpede şi ferm între instituţie şi angajaţi ar putea - ar trebui - să reglementeze lucrurile. Aici apare însă o mică problemă: legislaţia specifică se bate cap în cap cu normele generale, anomalie pe care, fireşte, legiuitorii nu se grăbesc să o lichideze, fiindcă au de rezolvat, întotdeauna, urgenţe mult mai presante. Cum ar fi, de exemplu, ajustarea - în sus - a propriilor retribuţii.