ianuarie 2009
Hollywoodul e recunoscut ca uzină a Marilor Povestiri. Are o carte de reţete încă de la naştere, are o politică în spate, are legi după care trebuie să construiască povestea, are concluzii pe care trebuie să le rostească şi le rosteşte pe bandă rulantă. Odată acceptate aceste lucruri, nu mai e de mirare că domnul Clint Eastwood are o straiţă de Oscaruri în spinare, pe care prin Changeling aproape că şi-o mai umple cu de la sine putere atunci cînd, în peliculă, îi pune în mînă Angelinei Jolie pariul cîştigător pe seara premiilor din 1935 (an în care se termină acţiunea din film). Şi aşa cum personajul interpretat de Jolie e sigur că It Happend One Night va fi răsfăţatul ediţiei respective a Oscarurilor, şi Eastwood presimte că va fi iarăşi anul său. Se prea poate să fie aşa, căci Changeling are toate însemnele Hollywoodului, şi nu luate la mişto, precum în Australia, ci susţinute pe bune pe ditamai ecranul, vreme de două ore şi jumătate.

Cine preferă dramele adînci şi e mai puţin interesat de coerenţa sau credibilitatea celor văzute (cu toate că tocmai autorul anunţă din start că filmul nu este numai inspirat dintr-un caz real, ci chiar este o poveste reală, o afirmaţie care, pentru spectator, ar trebui să fie cheia filmului, linia după care va fi judecată realizarea ca veridică sau denaturată), va fi satisfăcut de Clint Eastwood. Dar pentru cine e interesant şi de altceva decît de conţinutul poveştii de pe ecran, pentru cine nu acceptă orice doar de dragul de a fi răvăşit, apoi satisfăcut, Changeling va fi o prună greu de înghiţit.

Jolie îşi duce onorabil rolul de mămică-victimă-a-autorităţilor, sau, oricum, drama ei e atît de mare încît devine mai mult un simbol al nevoii de dreptate, decît un om care se defineşte în viaţă, astfel că detaliile interpretării ei devin secundare. Toate celelalte personaje sînt puse în poveste precum nişte şabloane - poliţistul-cel-rău-de-tot, doctorul corupt, avocatul bonom, preotul justiţiar - veritabili pioni aduşi pe ecran încît să pună regina în valoare. Între aceştia, Gordon Northcott, un criminal miserupist, putea fi interesant din punct de vedere social şi moral. Însă finalul îl duce şi pe el în ridicol. Un caracter interesant prin alura sa exterioară interpretează John Malkovich. E pastorul prezbiterian justiţiar pînă în măduva oaselor, cel care o va ajuta pe Christine în problema sa. Are un stil destul de bizar de a rosti cuvintele, apăsat şi, în acelaşi timp, aproape cîntat, e manierist, de multe ori pare o caricatură care uneşte alte două personaje celebre: pe al lui Peter Sellers din Pink Panther cu al lui Kevin Costner din The Untouchables.

Per total, dacă e să asumăm o producţie Hollywoodiană ca atare, cu neglijenţe şi cufundări sforăitoare în străfundurile dramei, Changeling e ok. Pe de altă parte...

*
Să presupunem că ar trebui să călătoriţi cu maşina vreo trei sute de kilometri. După ce aţi parcurs o mică distanţă, motorul începe să se înece fiindcă iarăşi au băgat ăia gunoaie în benzină. Dar odată plecaţi la drum, hotărîţi să încheiaţi povestea şi speraţi că poate maşina îşi revine în timp. Vreo două sute optzeci de kilometri motorul se tot îneacă şi maşina vă ţine în şocuri. Pînă la urmă vă duce la destinaţie, dar rememorînd toate curbele în care maşina a tuşit, toate golurile în stomac provocate de motorul care se asfixiază, nu aţi fi preferat să rămîneţi acasă?

O astfel de aventură devine şi Changeling, penultima producţie a lui Clint Eastwood (ultima e Gran Torino, va poposi şi pe la noi în aprilie 2009). Filmul a reuşit să fie în contratimp cu aşteptările mele necontenit. Doar că aici faptul acesta nu mi-a provocat nicio bucurie. Eastwood construieşte cîte o situaţie sau o stare anume şi imediat ce e gata nu mai ştie cum să o gestioneze, aşa că ori o lungeşte fără motiv şi devine plictisitor, ori o împinge spre consecinţe extreme şi devine greu de crezut, ori o rezolvă şi atunci alege răspunsuri banale, conformiste.

Filmul porneşte domol, relaxant, urmărind-o pe Christine Collins (Angelina Jolie), care, cocoţată pe patine cu rotile, navighează prin centrala telefonică unde e angajată. Camera îi alintă chipul prins într-o freză de anii treizeci, o însoţeşte pe stradă şi acasă, unde o instituie ca mamă atentă şi înţeleaptă. Însă odată atinsă intriga - îi dispare copilul - Eastwood stăruie pe chipul femeii, îi caută suspinul, grimasele, tremurul buzelor, şi i le caută de atîtea ori încît îţi vine să sari în film, să o iei pe Christine de mînă şi să o ajuţi să îşi găsească odorul. Cînd e mai multă nevoie de iniţiativă, Eastwood insistă să contemple şi aşa o transformă pe Christine în victima perfectă. Cînd regizorul hotărăşte că e vremea de ceva acţiune, îi dă drumul femeii pe panta cea mai abruptă, să rupă sufletul spectatorilor poposiţi la film.

Poliţia îi aduce Christinei un alt copil, pe care i-l impune cu forţa. Nu contează că doamna Collins are dovezi clare că nu e copilul ei, contează că autorul vrea să atingă abisurile dramei. Filmul devine un chin inutil şi pentru spectator - căruia îi serveşte raţiuni aberante pentru care personajul trece prin ceea ce trece, - şi pentru personaj - care e o simplă unealtă în drama (deja) artificială gîndită de autori (scenariul e creat de Michael Straczynski); un personaj care, prin prisma finalului, serveşte bătrînul precept Hollywoodian cu rază de acţiune politică, din care ne vin limpede coordonatele existenţiale: că binele e o stare la care ajungem natural dacă luptăm îndeajuns, că ordinea domneşte în lume şi, mai presus de orice, că speranţa nu tre' să moară. De aici încolo istoria se învolbură tare de tot, ecranul fiind inundat de un vîrtej de genuri - thriller, slasher movie, melodramă, comedie absurdă la spitalu' de nebuni.

Cu chiu cu vai ajungem şi la punctul culminant al filmului. Care e deranjant de previzibil şi care stă cît de cît în picioare doar datorită victimizării excesive a Christinei. Ca să reechilibreze balanţa, autorii pur şi simplu trebuie să îi monteze Christinei - chiar şi indirect - răzbunarea. Deja depăşim două ore de film care sînt justificate doar de alunecările anterioare ale autorilor: manipulează excesiv sentimentele spectatorilor pe de-o parte (obligîndu-i să coalizeze cu victima) şi revin apoi în forţă, pedepsind în stînga şi în dreapta, ca să dea satisfacţie celor umiliţi pînă atunci şi, astfel, să repună Hollywoodul în drepturi. Despre final nu pot să spun decît că e un genuine case of atonement, melodramatic şi răsuflat, în care personajul vizat, Gordon Northcott, se comportă neaşteptat de diferit de cum se arătase pînă atunci (cînd era un veritabil nepăsător cool), ceea ce îngroaşă mai tare conformismul peliculei.

*
În acest început de an cinematografic se pare că am intrat sub zodia lungimii. Changeling e lung, vine Benjamin Button, care e la fel de lung, şi nici cu Frost/Nixon sau cu Milk nu mi-e ruşine (ambele au puţin peste două ore). În vremuri de recesiune, cei de la Hollywood vor să se asigure că nimeni nu va pleca de la film nemulţumit: dacă tot livrează istorii îndoielnice, măcar le livrează lungi, să scuze banii luaţi pe bilet. Changeling trece, cu celelalte filme sper că vom avea mai mult noroc.

Regia: Clint Eastwood Cu: Angelina Jolie, Gattlin Griffith, Michelle Martin, Jan Devereaux, Michael Kelly

1 comentariu

  • empatia? deschiderea?
    [membru], 11.02.2009, 11:32

    sa nu vezi jazz-ul din filmele lui Eastwood... In ton cu Andrei Gorzo, observ ca acest film este o evolutie prin trei genuri, pariu riscant - de altfel. Mai ciudat e ca unii critici nu vad asta.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus