A fost, pe rând, marele favorit şi marele perdant al Cannes-ului de anul trecut - amicul Sean Penn, şef de juriu, s-a temut de răutăcisme şi i-a inventat un premiu dubios, care n-a dres defel busuiocul, au contraire.
Urmarea? Clint Eastwood nici măcar nu s-a prezentat la ceremonie... Detractorii, însă, erau acolo. Au reproşat filmului (care se întâmplă în anii '20, în L.A.) că-i prea "clasic" (nici nu mă obosesc să comentez), au reproşat subiectului (mama copilului dispărut se încăpăţânează să susţină că puştiul recuperat de poliţie NU e fiul ei) aproprierea îngrijorătoare de telefilmele tipic yankee (deşi acesta e doar începutul - să fi plecat toată lumea la jumătate?), au reproşat regizorului stilul "desaturat", apăsat şi lipsit de subtilitate (au mai văzut oare vreun film de Eastwood?) şi au reproşat actriţei principale (Angelina Jolie) că nu "dispare" în personaj (deşi e prima oară când reuşeşte cu adevărat, spre deosebire de A Mighty Heart, anteriorul film bazat pe o poveste adevărată).
La ora la care scriu nu mă răfuiesc decât cu amintirile; la ora la care veţi citi, rezultatele Globurilor de Aur vor fi fost deja cunoscute, pariurile pentru Oscar vor fi în toi, iar Changeling, care se transformă emoţionant, încetişor şi imprevizibil dintr-o dramă domestică într-o parabolă lucidă despre corupţie, justiţie şi nebunie - şi apoi într-unul dintre cele mai negre şi disperate filme cu/despre serial-killeri recente - va fi intrat, de mult, în istorie.