Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Absurdul pe unde radio


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Eforturile de menţinere ale unor programe culturale în Radiodifuziunea publică merită tot sprijinul, e o şansă firavă a generaţiilor ce vin de a nu se rupe complet şi pentru totdeauna de tezaurul creat de omenire până la apariţia internetului şi a jocurilor pe calculator.

Pentru mulţi români, emisiunea Teatrul Radiofonic - atât de populară şi atât de rău popularizată - a însemnat primul contact cu genul dramatic, cu Molière şi Shakespeare, cu Caragiale sau cu Camil Petrescu, cu marii actori din toate generaţiile. Teatrul Radiofonic avea - poate mai are - ascultători la ţară şi la oraş, în casele cu biblioteci şi în barăcile fără nici un confort. Pentru foarte mulţi dintre ei, Teatrul radiofonic a fost începutul contactului cu cultura, pentru alţii a fost şi sfârşitul acestui drum. Bogata fonotecă a emisiunii permite realizarea unor cicluri culturale de amplitudine prin care să se poată releva similitudinile şi deosebirile în operele unor autori înrudiţi sub raportul concepţiei, să se poată urmări evoluţia genului dramatic, să se poată demonstra ce înseamnă tratarea modernă a unui text clasic.

Posibilitatea de a chema în studiourile de înregistrare actori din toate trupele din capitală sau din ţară asigură - teoretic cel puţin - cele mai bune distribuţii. În lista tuturor pieselor înregistrate figurează foarte multe piese româneşti, ale autorilor de toate vârstele, încercări de toate genurile, realizate adeseori înainte de premiera scenică - studiourile Casei Radio dovedindu-se un excelent poligon de încercare pentru durata vechiului şi potenţialităţile noului. Lipsiţi de componenta vizuală, realizatorii sunt "obligaţi" să exploateze exclusiv expresivitatea cuvântului, situat într-un decor sonor convenţional. Toate aceste argumente explică importanţa unei instituţii culturale, care a ştiut să-şi păstreze cumpătul, traversând cu demnitate vremurile (nu întotdeauna favorabile culturii) şi, paradoxal, conul de umbră i-a oferit şi un anume grad de autonomie, favorabil menţinerii unor standarde de calitate.

În contextul actual, Teatrul Radiofonic nu are de luptat cu apăsarea cenzurii, demers autoritar cu ţinte precise, ci cu marginalizarea culturii, proces haotic cu efecte de suprafaţă distructive. Premierele radiofonice ale pieselor lui Eugen Ionesco - Victimele datoriei, Noul locatar - se înscriu în continuitatea efortului de a explora cu mijloacele artei teatrului, operele avangardei din urmă cu câteva decenii, astăzi considerate clasice. Adaptând pentru Radio Victimele datoriei, Cezarina Udrescu se străduieşte cu rezultate remarcabile să realizeze un text inteligibil pentru orice ascultător, indiferent de pregătirea sa intelectuală: există o continuitate dar şi mijloace specifice prin care se delimitează scenele desfăşurate într-o ambianţă realistă de cele de sondare a interiorităţii personajului principal; marcând trecerile, sistemul de referinţe al autorului se limpezeşte, absurdul devine o situaţie recognoscibilă. Un poliţist politicos (Marius Stănescu) intră în casa lui Choubert (Marius Râlea): ar vrea să-l întrebe dacă ştie ceva despre un anume Mallot "cu t la urmă". Nu, nu ştie, dar soţia (Emilia Popescu) devine rapid aliata poliţistului, acceptând şi ajutându-l să-şi exerseze tot mai agresiv autoritatea iar personalitatea lui Choubert, supusă torturilor psihice şi fizice, se descompune, pe măsură ce este obligat să-şi sondeze trecutul şi să-şi expună gândurile nespuse; persoana se frânge simultan cu tulburarea produsă într-una din cele mai populare manifestări ale spiritului omenesc: teatrul. Prin interpretarea actorilor, replicile paradoxale se înscriu în logica demonstraţiei, în calitate de regizor, Cezarina Udrescu conduce şi limpezeşte firul acţiunii, muzica (Stelian Muscalu) însoţeşte şi stimulează acţiunea fără a o dubla. Apariţia poetului Nicolas D?Eu (Mircea Rusu) răstoarnă situaţia: Poliţistul este ucis de către Poet, devenit torţionar, Choubert rămâne victima eternă, nevoită să înghită şi să mestece tot ceea ce-i bagă pe gât, în numele datoriei, oaspeţii săi nepoftiţi. Finalul este descifrat corect, din păcate însă ritmul scade şi ceea ce ar trebui să fie explozia finală rămâne un dialog cuminte.

Prin asemenea interpretări, capodoperele teatrului absurd, devin o componentă a devenirii teatrului, care nu a făcut altceva decât să sintetizeze uneori, alteori să prevestească, istoria omenirii.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer