Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Handicapul vârstei


Ziarul de duminică, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În piese, taţii şi mamele, ca să nu mai vorbim despre bunici, au mai întotdeauna roluri secundare: ceva înţelepciune, ceva conservatorism şi înţepenire în tradiţie sau imaginea decăderii fizice şi psihice, amintindu-le protagoniştilor că totul e deşertăciune.

Scena prelungeşte uneori vârsta reală a interpreţilor, oferindu-le iluzia unei tinereţi fără bătrâneţe. Nu toţi sunt antrenaţi pentru această posibilitate: şocul resimţit la spectacolul Arlecchino montat de Giorgio Strehler, când interpretul rolului titular care se mişcase timp de circa trei ore ca un om tânăr, energic şi cu gustul vitezei şi-a scos masca şi am văzut chipul unui bărbat vârstnic, zâmbind în presimţirea efectului creat de adevărul anilor trăiţi de el.

În cartea sa, Dincolo de rol sau actorul nesupus, George Banu analizează cum se înscrie vârsta actorului pe scena contemporană, în ce fel reperul timp trecut clarifică sensurile timpului prezent. Evocă o mulţime de spectacole, pomeneşte numele unor actori celebri, care fac parte în acelaşi timp din istoria teatrului şi din viaţa contemporană a scenei. În teatrul românesc, cuvântul bătrân sună mereu ca o insultă. Îmi aduc aminte, cum în urmă cu câteva decenii, la una dintre dezbaterile de atunci, Mircea Albulescu, actor adult, era revoltat de măsura administrativă de pensionare a unor actori de la Teatrul Naţional; spunea că dacă se aplică legea nu vor mai exista actori şi actriţe credibili în rolul părinţilor săi scenici. Acum el poate fi tatăl şi bunicul tuturor, dar noua dramaturgie se lipseşte cu uşurinţă de înţelepciunea vârstnicilor.

Trecutul devine o pastă omogenă în care generaţiile succesive devin un amalgam bun pentru notele de subsol din studiile teatrologice: George Vraca şi George Cozorici, Aura Buzescu şi Silvia Popovici aglomerează în mintea unora, cu aceeaşi îndreptăţire, un bagaj uitat pe peronul unei gări.

Unii au "obrăznicia" să trăiască dincolo de anii când vârsta îi situa în locurile centrale ale vieţii artistice, ba chiar şi ale celei publice. Publicul lor există şi îi iubeşte cu aceeaşi intensitate şi vine să-i vadă jucând de câte ori se iveşte ocazia, oricare ar fi aprecierile cronicarilor dramatici. În stagiunea trecută (în 2008), la conferinţa maestrului Radu Beligan la Teatrul Naţional toate locurile din Sala Mare au fost ocupate şi a fost ascultat într-o tăcere aproape religioasă. Am văzut la TES şi la Arcub spectacole jucate de Radu Beligan, Ion Lucian, Ileana Stana Ionescu. Realizatorii lor au mizat pe bună dreptate pe popularitatea acestor nume, destul de mediocru popularizate şi publicul a răspuns chemării cu recunoştinţă. Evoc ce-mi aduc aminte la repezeală, cu convingerea că lista marilor actori ne-tineri (!) prezenţi încă pe scenă este mult mai lungă.

Dar toate acestea se desfăşoară parcă în altă ţară decât cea în care vieţuiesc stelele tinerei generaţii, Radu Afrim şi Gianina Cărbunaru, de exemplu, alături de congenerii lor. Desigur, mi-e greu să-mi imaginez pe actorii mari ai generaţiilor de dinainte de '89, ba chiar şi pe cei mai puţin mari, rostind replicile scrise de Peca Ştefan. Nu sunt făcuţi unii pentru alţii. Până la un punct această frontieră imaginară e firească: viaţa de acum e atât de diferită de cea de dinainte, încât sunt greu de conturat liniile de comunicare. Dincolo de ceea ce pierde teatrul ca artă care nu se poate adresa unei anumite categorii de vârstă sau doar unui sex, pierd tinerii actori şi pierd regizorii. Dispare un anumit fel de a juca: arta actorului de a se integra în pielea detaşabilă a personajului, ştiinţa de a construi pe scenă relaţii cedează pasul în faţa asaltului imaginii, al tentaţiei de a reproduce parcursuri iniţiatice, mituri şi nu oameni. Dispare conexiunea dintre ceea ce spectatorii pot recunoaşte pe scenă ca fiind viaţa lor şi ceea ce tot ei pot accepta ca fiind sensul sau lipsa de sens a existenţei lor. Acest fel de teatru îşi poate construi continuitatea, în primul rând, prin prezenţa simultană a diferitelor generaţii pe scenă. Impuls de sincronizarea care ar trebui să vină, la timp, dinspre tinerii creatori. Insist: la timp.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Magdalena Boiangiu


Alte articole

 Dans Wanderer - O călătorie emoţională, Diana Pavlenco, editat de Luiza Vasiliu
 English as a foreign language (sau formule lingvistice împotriva rinoceritei) , Roxana Pavnotescu
 Premieră la Reactor în cadrul unui proiect pentru tineri - Îmi place sushi, Comunicat de presă
 Nu a fost Luna Roşie, a fost Béjart Ballet Lausanne, Octavian Neculai
 Două balerine românce vor dansa pe scena Sălii Palatului, alături de prestigioasa companie Béjart Ballet Lausanne, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer