Astfel stând lucrurile, nu e de mirare că nici unul dintre cele şaisprezece atentate la viaţa lui Hitler - serie încheiată cu cazul Rastenburg - n-a reuşit. Marile puteri n-aveau nevoie de un sfârşit prematur al războiului, înainte ca Germania să fie complet ruinată şi umilită, şi nici de o înlăturare a Führer-ului din interior, care ar mai fi salvat ceva din prestigiul şi demnitatea naţiunii condamnate de către Churchill şi Stalin la servitutea europeană (motiv pentru care Beţivul respinsese toate ofertele de pace ale Reich-ului, făcând chiar o criză de isterie când Hitler a avut "tupeul" de a-l trimite pe Hess cu un avion de mici dimensiuni, într-o încercare disperată de a ajunge la un acord rezonabil cu Perfidul Albion). Tentaculele spionajului infiltrat în Germania urmăreau pregătirea unui dezastru ca acela din 1945, lăsând micile conspiraţii spontane şi conflicte intestine să piară pe limba lor - pentru moment, căci ulterior, desigur, majoritatea complotiştilor au fost mângâiaţi pe creştet de propaganda internaţională ca nişte mari eroi care, vai săracii de ei, au dat cu stângu-n dreptu'!
În acest context de rescriere a istoriei se integrează şi actuala pseudo-reconstituire hollywoodiană a atentatului de la Rastenburg. Ar merita să întreprindem un studiu aprofundat al celor trei povestiri: istoria reală a conspiraţiei, istoria ei oficială şi scriptul lui Christopher McQuarrie şi Nathan Alexander - cu condiţia să ne-o permită timpul, spaţiul şi stăpânirea (căci, aşa cum spuneam recent şi în comentariul de la Twilight, dacă political correctness nu e, nimic nu e - fie că-i vorba de ecologism, de minorităţi, de ateism sau de Al Doilea Război Mondial). Drept pentru care, restrângându-ne deocamdată strict la virtuţile şi viciile filmului, putem începe prin a observa că scenariul nu e deloc rău construit; între coperţile unor formalisme cam patetice (von Stauffenberg confesându-se în jurnal, mişcat, cum că acum, în aceste momente solemne, ca orice german, ca orice fiu al ţării sale, blabla... - şi, în epilog, o tratare vizibil înălţătoare şi martirizantă a execuţiilor), structura dramaturgică urmăreşte ca la carte dezvoltarea epică, pornind de la câteva secvenţe-amorsă (mutilarea lui von Stauffenberg cu ocazia unui raid în Africa de Nord, sau altă tentativă de asasinat ratată, foarte abil pusă în pagina ecranului), urmărind închegarea graduală a conspiraţiei, acţiunea avortată din 7 iunie, atacul propriu-zis şi, mai ales, haosul dezlănţuit în după-amiaza de 20 iulie, 1944 - practic, episodul-cheie al întregului film, de la care se revendică şi titlul, Valkyrie (sau, mai bine zis, Walküre) fiind denumirea planului de contingenţă prin care Armata de Rezervă ar fi preluat brusc puterea, în cazul unei lovituri de stat sau al altui eveniment neprevăzut la vârf, pentru a asigura continuitatea Reich-ului (pe care conspiratorii îl modifică şi încearcă să-l acapareze în scopuri proprii). Povestea se urmăreşte efectiv cu sufletul la gură, atât datorită scenariştilor, cât şi prin abilitatea de narator a lui Bryan Singer (regizor şi producător), care şi-a făcut mâna cu filme cum ar fi celebrul The Usual Suspects (1995), controversatul Apt Pupil (1998, tot o piesă de propagandă antinazistă, după o nuvelă de Stephen King excelent scrisă, de altminteri), zglobiile X-Men şi X-Men 2 (2000, 2003), remakiatul Superman Returns (2006), şi vreo trei episoade din House M.D. (2004). Omul nu e numai un povestitor abil, ci şi un iscusit constructor de suspense, trecând cu brio celebra probă de foc: aceea de a ţine spectatorul cu sufletul la gură pe parcursul unei secvenţe al cărei deznodământ e deja cunoscut (performanţă izbutită şi de Radu Muntean, în Hârtia va fi albastră - o referinţă deloc întâmplătoare, în context; voi reveni). În plus, mai e şi un stilist, reuşind să trateze expresiv şi spectaculos cele mai diversificate ambianţe şi mizanscene, de la luptele din Nordul Africii şi pădurile din Centrul Europei, până la claustrofobia centrelor puterii de la Berlin şi decorurile rigide ale cancelariei Reich-ului. Totodată, Singer mai are şi date certe de portretist, alcătuind o galerie credibilă şi diversificată de personaje, atât la nivel vizual, cât şi temperamental, mai ales din tagma conspiratorilor, cu toate stângăciile, laşităţile, frustrările şi punctele lor vulnerabile - în frunte cu Kenneth Branagh (Generalul-Maior Henning von Tresckow, oscilant şi atent nuanţat) şi Terence Stamp (un Ludwig Beck complex şi sobru, mult mai interesant decât recenta caricatură, reuşită dar cam facilă, din Yes Man). Din păcate, toate acestea rămân la nivelul unui exerciţiu de virtuozitate, căci marile rateuri ale filmului se semnalează tocmai în zona mizelor sale umane de vârf: protagonistul şi antagonistul. Tom Cruise, sărmanul, rămâne un von Stauffenberg de operetă, macho şi sexy, patetic şi liricoid, după cele mai zaharisite poncife de peste ocean; iar Hitler (David Bamber, un actor specializat în roluri episodice (The Bourne Identity, Gangs of New York, şi multe-multe altele), e departe de a se înălţa la nivelul unui oponent credibil: faţă de conturarea puternică a personajului in absentia, cele câteva apariţii ale sale vădesc mai degrabă grija unei cât mai exacte redări fizionomice şi comportamentale la nivel de detaliu exterior, lipsită de inefabilul lăuntric al liderului charismatic care a întors cu fundu-n sus toată Europa, şi o bună parte din restul lumii.
Oricum, nu este vina lui Singer că principalul merit al filmului e parţial meta-cinematografic - iar pentru noi, românii, se raportează la parametrii unei situaţii în mare parte similare: după-amiaza de 22 decembrie, 1989. Nu o dată, comentând cu Collins şi cu alţi interlocutori acele evenimente, precum şi altele de o natură similară, am remarcat la ce niveluri abisale pot ajunge cameleonismul şi oportunismul, ca trăsături instinctive de supravieţuire şi, mai ales, parvenire. E uluitor să vezi, în atari situaţii, cohorte întregi care se aliniază în genunchi, cu capul dat pe spate şi limba scoasă, în aşteptarea primului cur nou ce se va-ntâmpla să plutească pe deasupra. Acelaşi lucru se vede în secvenţele finale ale filmului de faţă, când conspiratorii, convinşi că bomba şi-a atins ţinta, declanşează operaţiunea Walküre şi încearcă să pună mâna pe putere şi să-i aresteze pe demnitarii fostului (cred ei), regim - excelentă, printre altele, secvenţa tentativei de a-l sălta pe Goebbels (Harvey Friedman). Fojgăiala umană din haosul declanşat temporar o aminteşte inerent pe cea din celebrul Studio 4 al T.V.R. şi sediul C.C. - iar încrengătura de planuri şi contra-planuri de intervenţie e întru totul similară, în aparenţă dar mai ales în esenţă, cu multilaterala luptă pentru putere dintre aripile Securităţii, eşalonului 2 de partid, grupărilor Iliescu/K.G.B., Roman/C.I.A. şi Voican-Voiculescu/Franc-masonerie - culminând cu înscenarea teroriştilor care trag din toate poziţiile, întru câştigarea unui răgaz de împăciuire. Dacă Bryan Singer era un al doilea Costa Gavras, Valkyrie ar fi putut deveni un excelent film politic, cu o deschidere extrem de amplă. Aşa, nu e decât o foarte îndemânatică cvasi-reconstituire, ale cărei reale semnificaţii acţionează mai mult prin ricoşeu.
22-23 ianuarie, 2009
Bucureşti, România.