Hitler: Misiune imposibilă - Valkyrie

Valkyrie are un început destul de ilar. Într-o aceeaşi secvenţă, Tom Cruise gîndeşte şi scrie în germană, apoi începe să gîndească în engleză, dar continuă să scrie în germană, prima parte fiind introdusă în peliculă probabil pentru a clarifica spectatorilor faptul că nemţii vorbesc germană în realitate şi că filmul ăsta e cu nemţi. Cruise îl joacă pe Claus von Stauffenberg, colonel în armata germană care a luptat pe toate fronturile celui de-al Doilea Război Mondial şi care a fost în avanposturile celui mai celebru complot împotriva lui Hitler, cel care a avut punctul culminant pe 20 iulie 1944. Tom Cruise oferă o interpretare de încredere, fără a fi, însă, nuanţată pe motivaţiile psihologice sau pe convingerile personale pentru care personajul interpretat s-a alăturat rezistenţei germane. Totuşi, asta nu e o vină a sa, din scenariu personajul său e imaginat mai degrabă în tiparul eroului hollywoodian, nu ca o meditaţie pretenţioasă asupra unei anumite conjuncturi istorice şi politice. Ceea ce, pînă la urmă, e chiar în regulă. Astfel, Cruise nu are aerul aristocratic pe care trebuie să-l fi inspirat von Stauffenberg în realitate (colonelul provenea dintr-o familie a cărei existenţă e atestată încă din secolul al treisprezecelea, era un catolic fervent mînat de idealurile religioase şi politice ale ordinului Cavalerilor Teutoni şi visa Germania Sacra), ci mai degrabă e un om care trebuie să acţioneze, precum agentul Ethan Hunt din Mission: Impossible.

În genere manipularea hollywoodiană mă deranjează - mai ales atunci cînd cinsteşte visul american, sau vreo concepţie politică de actualitate - însă aci e simplu entertainment, în care, dacă e să judecăm prin raport la sfera socială contemporană, putem găsi cîteva întrebări importante despre justificarea morală a unui război; iar dacă aceste întrebări ar fi ridicate de soldaţii americani trimişi să lupte prin Orientul Mijlociu, nu ştiu ce răspunsuri ar putea găsi statul american pentru a-şi motiva conduita. Tipul de erou pe care îl încarnează Cruise e un bun caz de studiu pentru paradigma hollywoodiană de gen (proiectarea unui erou masculin al cărui trecut e discutabil, dar al cărui prezent - cel montat cinematografic, în cazul nostru - îl califică în vederea dobîndirii unei poziţii semnificativ-pozitive în memoria colectivă).

În Valkyrie e omagiat Carl von Stauffenberg. Despre Holocaust s-au tot făcut filme, despre Hitler la fel, aşa că acesta e un subiect mai proaspăt. Însă atunci cînd omagiază, Hollywoodul de fapt eroizează. Studiourile americane foarte rar găsesc o cale de mijloc.

Poate părea ciudat că un ofiţer din armata germană, un aristocrat care nu simpatiza neapărat masele - nici nu se înscrie în Partidul Naţional Socialist -, hotărăşte dintr-o dată, în toiul războiului, să se întoarcă împotriva Führer-ului din cauza unui motiv umanitar (soldaţii sînt trimişi la moarte aiurea), după cum arată pelicula. Totuşi, războiul era o cauză pe care o slujise vreo patru ani. Iar acum risca nu numai propria viaţă, ci şi pe a familiei sale. Aşa că pentru mine ar fi fost interesant - şi mai interesant - să aflu ceva mai multe informaţii despre credinţele socio-politice şi militare ale lui von Stauffenberg. Bine, cu cît am fi aflat mai multe, cu atît proiectul hollywoodian ar fi fost mai periclitat. E foarte probabil că eroul n-ar mai fi fost atît de Erou. Pentru a distrage atenţia spectatorului de la astfel de interogaţii (la adresa proiectului cinematografic), autorii evită din start trecutul caracterului central şi plasează în poveste ţeluri înalte, unele pe care ar fi dorit să le vadă împlinite oricine priveşte azi spre al Doilea Război Mondial - asasinarea lui Hitler, în speţă. Şi cu toate că istoria reală e destul de cunoscută de pe Discovery sau Viasat History, miza ei e atît de mare încît atrage imediat privitorul în joc.

De la The Usual Suspects ştim că Bryan Singer e un specialist al suspansului şi unul dintre cei mai stilaţi realizatori de filme de acţiune de la Hollywood. În două secvenţe Singer e deja categoric în ceea ce priveşte natura unui război - primele cinci minute ale filmului, cu atacul poziţiilor germane în Tunisia de către aviaţia britanică (e foarte important să nu întîrziaţi la film, pentru că veţi pierde aceste imagini relevante, care dau fiori), plus şirul de întîmplări legate de atacul aerian asupra München-ului, cînd, alături de familie, von Stauffenberg coboară în pivniţă, iar pick-up-ul începe să ruleze Valkiria lui Wagner datorită unui şoc provocat de o explozie. Apoi, într-o reconstrucţie aproape documentară, Singer redă pas cu pas (şi oră cu oră - timpul exact îl vedem necontenit pe ecran) reacţiile celor implicaţi în poveste, desfăşurînd un puzzle informaţional a cărui schemă ar umple o tablă de şcoală. Fiind o schemă atît de largă, ritmul derulării e alert şi, neavînd clipe de ralanti în timpul vizionării, e greu să te plictiseşti sau să ieşi din linia narativă trasată de autori (şi să ai second thoughts în legătură cu ceea ce vezi). Multe replici sînt filmate în gros-plan, ceea ce, din punct de vedere al construcţiei cinematografice, aduce cu filmele epocii în care povestea are loc. Culoarea exterioarelor care atestă încercarea de a provoca lovitura de stat în Berlin, imediat după atentatul cu bombă din Bîrlogul Lupului, este prelucrată înspre gri; imaginile capătă un aer vetust şi sporesc senzaţia documentară. În acelaşi timp, simbolurile puterii naziste (steagurile) sînt extrem de viu-colorate: pericolul este mereu prezent, e potenţat, privitorul fiind cu atît mai orientat spre susţinerea iniţiativei lui von Stauffenberg.

Valkirie e ca un motor supraalimentat care atrage atenţia datorită zgomotului specific. Odată oprit motorul, farmecul cailor putere dispare. Filmul lui Singer nu va rămîne în analele cinematografiei, însă pe moment, vreme de două ore, e un spectacol care merită urmărit!