Von Cruise - Valkyrie

Acum cîteva săptămîni, site-ul Front News.ro raporta că presa germană "a desfiinţat pur şi simplu prestaţia lui Tom Cruise din filmul Valkyrie, unde joacă rolul ofiţerului nazist care a organizat un atentat împotriva lui Hitler". Cred şi eu că a desfiinţat-o: la fel ar face şi presa noastră dacă lui Cruise i-ar fi veni vreodată ideea de a juca un domnitor român. Ceea ce nu înseamnă că megastarul ar fi neapărat slab într-un asemenea rol. În Valkyrie, el e perfect acceptabil în postura celui mai nobil reprezentant al armatei germane - bineînţeles, odată acceptată convenţia unei armate germane compuse din chipuri americane şi britanice binecunoscute, fiecare cu vocea şi cu accentul său. Nu interpretarea lui Cruise, ci convenţia în sine e o problemă - foarte de înţeles - pentru presa şi pentru publicul din Germania. Şi, ce-i drept, nu numai pentru ei: convenţia nu mai e nicăieri atît de uşor de acceptat cum era acum 50 de ani, cînd orice ţară din lume putea fi reconstituită în studiourile de la Hollywood şi orice naţionalitate, etnie sau rasă putea fi reprezentată de Anthony Quinn. Hollywood-ul n-a încetat niciodată să-şi exercite dreptul imperial de a se servi din subiectele altor culturi (aşa cum alte cinematografii nu-şi pot permite să se servească din subiectele specific americane), dar de la un timp încoace încearcă să şi-l exercite cu mai multă sensibilitate (inclusiv aici, unde Cruise îşi dă silinţa să vorbească un pic în germană, înainte de a trece - pe nesimţite, speră el - la americana lui obişnuită) şi, chiar şi aşa (dacă nu chiar şi din cauza asta), apar uneori situaţii ca Valkyrie - filme care stîrnesc valuri de comentarii batjocoritoare cu mult înainte de a fi lansate. Hotărît lucru, convenţia e mai fragilă, mai greu de împăcat cu intenţiile cinematografice serioase, decît era pe vremuri: bunăvoinţa lui Cruise de a spune, la început, două vorbe pe nemţeşte, nu grăbeşte, ci întîrzie acceptarea ei, şi fiecare dintre momentele în care vreunul dintre englezoii din jurul lui parcurge, dintr-o privire competentă, un document pe care spectatorul distinge cîteva cuvinte în germană, riscă s-o scurtcircuiteze. Şubrezirea acestei convenţii reprezintă, desigur, o schimbare în bine, ceea ce nu se poate spune şi despre tendinţa jurnalismului cinematografic de peste tot - atunci cînd tratează despre megastaruri hollywoodiene - de a substitui analiza prin sarcasm găunos.

Adevărul e că întreaga distribuţie e perfect aleasă în funcţie de scopul filmului, care e făcut pe acelaşi principiu ca Ziua şacalului (1973): deznodămîntul atentatului fiind cunoscut, pasionantă ar trebui să fie logistica lui - ce-a făcut X la ora Y înainte de a se întîlni cu Z în locul H, pentru a le da semnalul de atac lui A, B şi C. Important nu e cine sînt X sau Z, ci cum se îmbucă acţiunile lor - ca piesele unei maşinării perfecte. (Chiar dacă planul lor se dovedeşte a nu fi chiar o maşinărie perfectă, filmul ar trebui să fie una.) Pe acest principiu, motivaţiile atentatorilor au fost reduse la o idee simplificată despre onoare şi psihologia fiecăruia a fost redusă la trăsăturile care au o înrîurire directă asupra acţiunii - şovăiala unui general (Bill Nighy), laşitatea altuia (Tom Wilkinson) etc. De-aici justeţea recursului la actorii ăia englezi: feţele lor cunoscute şi ticurile lor patentate satisfac total nevoile unui asemenea film în ceea ce priveşte caracterizarea personajelor. Şi de-aici nevoia de un Tom Cruise care să-şi împrumute prezenţa de superstar unui erou care, în afară de acea prezenţă - un maxilar încleştat, un ochi de şoim (celălalt e de sticlă), o anumită suspiciune de androidism (permanentă la Cruise, dar agravată atunci cînd joacă un personaj care-şi pierde bucăţi din corp) -, nu prea mai are mare lucru. New York Times are dreptate să spună că Valkyrie "transformă războiul într-o poveste de aventuri", dar e o aventură curată - mai curată decît majoritatea filmelor de acţiune care ies azi din Hollywood şi decît multe filme aşa-zis serioase despre război sau Holocaust.

Nu e însă cu adevărat memorabil. Ca să fie, i-ar fi trebuit mai multe momente la nivelul aceluia în care eroul - căruia pe lîngă ochi îi mai lipseşte şi o mînă - se chinuie să închidă servieta în care a pus bomba. Îţi trebuie imaginaţie ca să te gîndeşti la un asemenea detaliu, or, în restul filmului, detaliile sînt mai degrabă corecte (din punct de vedere al gramaticii elementare a suspansului şi probabil că şi din punct de vedere istoric) decît imaginative. Puţine au intensitatea aceluia - puterea lui de a electrocuta dintr-odată filmul, săltîndu-l de la nivelul unei reconstituiri de tip Discovery (ce-i drept, a uneia de superlux) la altitudinea cinema-ului de mare voltaj. Filmul nu se deosebeşte suficient de reconstituirile acelea de pe Discovery; ca şi ele, e doar atît de bun pe cît de bună îi e povestea.