De doi-trei ani încoace, norocul (pentru care mulţumesc cu umilinţă Proniei, dar şi unor entităţi ceva mai tangibile) vrea să-mi pot petrece sărbătorile de iarnă şi vacanţele de vară în Elveţia; la Geneva, în principal. Capitala internaţională, ca să-i zic aşa, a Confederaţiei Helvetice e un oraş fermecător, calm şi aşezat, cu parcuri mari, clădiri curăţele şi străzi aglomerate, dar judicios angrenate în reţeaua transportului public urban; pe scurt, e un loc deosebit de plăcut. Are - confirmat, pare-se, de studii specifice - un singur defect: o climă deprimantă, cu umezeală perfidă şi cer apăsător, sufocant pînă şi în toiul iernii; iar cînd mai suflă şi "biza" (la bise)... chiar că-ţi vine să te arunci în lac! Mai ales dacă nu ai nici teatru la îndemînă...
Cum mi s-a întîmplat mie întotdeauna - pînă acum. Dincolo de faptul că voiajurile acolo coincideau fie cu agitaţia Crăciunului şi a Anului Nou, fie cu calmul plat al concediului cvasi-general, aşadar cu intervaluri a-teatrale, ba chiar anti-teatrale, gazdele geneveze, foarte iubitoare, altminteri, de cultură, mă preveneau de fiecare dată, pe ton de scuză aproape, că oraşul lor stă, în materie de artă scenică, foarte rău. Că nu ai unde să te duci, iar unde te duci n-ai ce vedea. Că (si déjà) sînt prizate exclusiv operetele şi musicalurile prăfuite ori comediile dubioase. Că montările sînt catastrofale, iar actoria, mediocră. Că, da, e posibil ca la Zürich ori chiar la Berna să existe vreo trupă mai de Doamne-ajută, pentru că în zona germanofonă există şi un public de teatru ceva mai consistent, dar că Geneva (şi zona francofonă, în anasmblu) e cu totul opacă la asemenea chemări ale muzelor, atît pe franţuzeşte, cît şi pe oricare altă limbă. Că, într-un cuvînt, înţelept din partea mea ar fi să uit cu totul de teatru pînă mă întorc acasă.
Ceea ce, pînă acum, am şi făcut. Printr-un concurs mai complicat de împrejurări, în această iarnă s-a întîmplat să am însă o vacanţă activă: la Geneva am întîlnit, în două săptămîni, doi autori (unul, şi regizor) şi cîţiva actori, am asistat la o repetiţie şi am văzut un mic spectacol; ceva mai special, dar, oricum, spectacol. Şi, spun sincer, nu am regretat. Nu am avut parte de trăiri estetice cruciale, dar, în speţă, nu asta a fost important. De fapt, nu numai în speţă.
Repetiţia unde am fost invitată s-a desfăşurat în podul amenajat frugal al unei clădiri care nu seamănă deloc a teatru şi care este situată într-un cartier popular al oraşului; totuşi, acolo funcţionează, cu acte în regulă, Théâtre de Carouge, "firmă" cunoscută cetăţenilor, dacă e să judec după informaţiile primite în tramvaiul ce m-a dus la destinaţie. Nu am putut vedea, din păcate, sala (era închisă); spaţiul destinat pregătirii spectacolelor (un pod clasic, mirosind a lemn vechi), minuscul, conţinea doar trei-patru proiectoare, un radiator (afară era frig straşnic) şi cîteva mobile aproximative, figurînd, în linii mari, decorul.
Piesa e inspirată din viaţa politică şi, totodată, din viaţa politicienilor (Dominique Ziegler, dramaturgul-regizor, este, de altfel, fiul unui personaj proeminent al vieţii publice, deputat în Parlamentul de la Berna) şi imaginează culisele unei campanii electorale în curs. Cei patru actori au început repetiţia cu oarecare nervozitate, dar, treptat, s-au destins, s-au încălzit şi după-amiaza s-a sfîrşit, în bistroul de la parter, cu veselie.
Seara am mers la alt teatru, unde avea loc o reprezentaţie de binefacere - dar nu pentru un actor (cum se întîmpla şi în România, cîndva, înainte de război), ci pentru locuitorii "defavorizaţi" din vecinătate. Într-o sală de fost cinematograf, noul proprietar (care stătea şi la pupitrul de lumini) a amenajat un mic teatru complet utilat, unde plănuieşte să atace titluri ambiţioase; deocamdată, a pus spaţiul la dispoziţia unei asociaţii caritabile, care oferă săracilor o trataţie cu vin fiert cu scorţişoară, cozonac, fructe, prăjituri şi sucuri, plus... spectacol: un monolog de Dario Fo, jucat de o actriţă destul de cunoscută, "potpuriuri" de arii de operetă şi cuplete, precum şi o versiune scurtată, pentru ocazie, a unei montări semnate de acelaşi Dominique Ziegler tot după un text propriu, de astă dată despre vizita într-o ţară europeană a unui preşedinte african, montare şi text ce se pot făli cu o interdicţie de reprezentare emisă de către Ministerul de Externe elveţian. Publicul (cam cincizeci de persoane) este foarte variat: bătrîni aproape anchilozaţi, gospodine cu doi-trei copii, cîţiva adolescenţi, două personaje stranii, care-i interpelează sonor pe actori şi comentează cu surescitare evenimentele de pe scenă; caucazieni, asiatici, hispanici, oameni de culoare. Atmosferă perfect destinsă.
Coincidenţă sau nu, cel de-al doilea autor pe care l-am cunoscut, Jacques Neirynck, este, de asemenea, parlamentar; afară de asta, are la activ cîteva cărţi (eseuri şi romane), iar mai de curînd a început să scrie şi teatru. Este un domn impozant şi distins, care locuieşte la Lausanne şi a venit la Geneva, cu trenul, pentru a se întîlni cu editorul său; va sărbători, la vară, 78 de ani. Printre scrierile non-beletristice, un foarte acid volumaş despre publicitatea mediatică, televizuală mai ales, şi efectele ei nocive asupra consumatorului. A venit înarmat cu un DVD pe care are o versiune filmată a unui scenariu extras dintr-un roman de-al său; privim vreo zece minute şi deodată realizez că unul dintre actori (ireproşabil, de altfel), în telefilm, este... însuşi autorul. Discutăm despre lingvistică, ecologie, gastronomie; apoi îl lăsăm la gară, ca să ia trenul înapoi spre Lausanne.
Cum spuneam, experienţa teatrală geneveză nu mi-a produs revelaţii estetice capitale. În schimb, mi-a dat foarte mult de gîndit. Şi mi-a dat, de asemenea, o senzaţie de bine, de confort şi de linişte, în deplină armonie cu oraşul în care am trăit-o. Explicaţia mi-ar plăcea să o descoperiţi singuri.