Nobleţe căutată - The Curious Case of Benjamin Button

Din motive care nu sînt greu de înţeles la Hollywood - nevoia de verosimilitate, de a duce personajele în situaţii cît mai apropiate de viaţa curentă pentru a fi mai uşor de asumat şi, finalmente, nevoia de a oferi o lecţie despre viaţă - Eric Roth (care a scris şi scenariile lui Forrest Gump, The Insider sau Munich) mitraliază povestirea lui Scott Fitzgerald. Întîmplările (cu totul altele în film) sînt plasate cu vreo şaizeci de ani mai aproape de zilele noastre, umorul rămîne în textul literar şi, la fel, numai acolo vom găsi o progresie logică a personajului principal, un personaj care acţionează justificat, după propria psihologie şi după propriile interese. Nici măcar ideea de bază a povestirii - îmbătrînirea inversă - nu e redată ca atare. În loc să se nască om în toate măsurile bătrîneţii, cu înţelepciunea caracteristică vîrstei, moşneag în toată firea, om care deja ştie multe doar că nu are o experienţă socială directă (precum în povestire), Benjamin din film se naşte bebeluş cu boli specifice bătrîneţii, creşte bătrîn, apoi începe să întinerească. În parcursul personajului din film lipsesc tocmai caracteristicile care i-ar fi făcut cazul într-adevăr curios - confruntarea familiei cu stranietatea păţaniei sau conflictul lui Benjamin cu părinţii şi, poate, cu societatea, pornind de la situaţia lui. Absurdul stării sale e prezentat ca normalitate şi e acceptat de toţi ca cea mai clară normalitate (şi tatăl său ajunge să fie încîntat de o aşa odraslă, după ce, în prealabil, abandonează bebeluşul). Cazul lui Benjamin e cît se poate de banal. Benjamin de pe ecran traversează viaţa precum oricine altcineva - dinspre nevoia de joacă şi cunoaştere a prunciei, spre înţelepciunea senectuţii, doar că el o face invers, dinspre o înfăţişare de bătrîn, înspre copilărie.

Ceea ce trăieşte Benjamin pe ecran respectă cît se poate de mult traiectul psihologic uman normal: cînd e foarte tînăr ca vîrstă (însă arată ca un bărbat de şaptezeci de ani), trăieşte o dragoste pură, platonică, alături de copila Daisy. În adolescenţă, cînd e mai puţin unchiaş ca înfăţişare, e aventurier - bordel, alcool, călătorii pe mare, amant în Murmansk; în tinereţe luptă în al Doilea Război Mondial, apoi se căsătoreşte cu Daisy (Cate Blanchett), pe care o părăseşte atunci cînd, deja înaintat în vîrstă, are chipul foarte proaspăt; pleacă de lîngă familie pentru a face drumeţii spirituale în Orient. Viaţa lui Benjamin e destul de obişnuită, doar că e ceva mai încărcată, mai plină de evenimente decît o viaţă normală. Toate evenimentele acestea au iz de realitate, izul fiind pariul autorilor: odată abandonată logica fantastică a lui Scott Fitzgerald, autorii au îmbrăţişat o logică realistă şi au umplut viaţa lui Benjamin cu întîmplări care au repere reale şi descărcare morală, mizînd pe faptul că o posibilă acumulare de situaţii cu multiple sensuri morale poate înlocui o traiectorie inedită (una sub semnul absurdului, aşa cum e în scrierea literară). Acumularea de evenimente explică lungimea filmului (două ore şi patruzeci de minute), iar ca să lege evenimentele între ele fără prea mare bătaie de cap, autorii au apelat la un artificiu: rama, una extrem de afectată - Daisy e aproape de moarte iar fiica sa, Caroline (Julia Ormond), îi citeşte filele jurnalului scris de Benjamin -, o ramă care ar trebui să sporească densitatea dramatică a peliculei.

Problema e că, pînă la urmă, povestea lui Benjamin nu e atît de credibilă în termenii realişti propuşi de autori. E greu de crezut că un comerciant maritim de mîna a treia poate face afaceri cu ruşii în Murmansk, e greu de crezut că acelaşi comerciant îşi poate transforma nava destul de modestă într-un portdrapel al flotei americane în luptele din Pacific din timpul Războiului Mondial secund. Dar spectatorul trebuie să suporte aceste circumstanţe, fiindcă important e ca Benjamin să ajungă în Murmansk şi să aibă o relaţie amoroasă cu Elisabeth (Tilda Swinton), important e că trebuie să fie pe front, important e să treacă prin toate clipele acelea care la Hollywood definesc Marile Momente ale Vieţii, Marea Aventură. Benjamin Button e o Mare Povestire hollywoodiană, una care trebuie să atingă sublimul prin estetica sa, una care trebuie să mişte prin locurile pe care le înglobează în povestea sa. Benjamin Button îndeplineşte bine sarcina asta, de a fi un produs 100% Hollywood: glamour, efecte speciale de calitate, morală, reciclarea unor evenimente contemporane dureroase (Katrina).

E o anumită ţinută a cadrului pe care o vom găsi în tot filmul, parcă am fi în superbul The Pianotuner of Earthquakes al fraţilor Quay; imagini cenuşii, spectrale, în care vedem ieşirile lui Benjamin (Brad Pitt) din micile plăceri sociale - incursiunea sa în al Doilea Război Mondial, de exemplu. David Fincher le opune dimensiunea trendy a vieţii lui Button, prezentată în culori aprinse.

De la o vreme, însă, efortul lui Fincher de a păstra o linie imagistică unitară, pitorească, de basm, începe să se cufunde în mult balsam melodramatic, care ajunge să băltească la suprafaţa filmului precum uleiul într-o maioneză tăiată. Cu cît creşte povestea, cu atît filmul dă impresia că e construit la normă, cu un personaj care pur şi simplu trebuie să ajungă în anumite situaţii pentru a-şi motiva existenţa deosebită (nu una care prin natura ei e excepţională, ci una care trebuie să devină excepţională prin ceea ce personajul frecventează). Ceea ce contează e că personajul filmului, Benjamin Button, trebuie să treacă prin aventuri deosebite prin care să-şi înnobileze blazonul, acumularea de clipe speciale urmînd a circumscrie un model de împlinire şi împăcare, de viaţă completă, în care oricine să găsească asemănări şi resurse cu şi pentru propria vieţuire. Astfel, cazul viu imaginat de Scott Fitzgerald devine un caz forţat şi plictisitor în mîinile lui Roth şi Fincher.

Însă e un gest din film care cred că va rămîne în memoria cinematografică. Dacă nu mi-ar fi luat-o înainte alegerile recente din State, aş fi zis că e un gest iconoclast, dar nu în raport cu istoria cinematografiei, ci în raport cu istoria politică a SUA: Benjamin-bebeluşul e salvat de la moarte şi crescut de o negresă, pe care, la maturitate, Benjamin o va numi mamă şi o va recunoaşte ca familie înaintea amintirii mamei sale naturale şi înaintea familiei sale!