George Banu: Dincolo de rol sau Actorul nesupus
Traducere din limba franceză de Delia Voicu
Bucureşti, Editura Nemira, 2008, 302 p.
George Banu: Spatele omului
Traducere din limba franceză
de Ileana Littera
Bucureşti, Editura Nemira, 2008, 164 p.
Dintre cărţile publicate de George Banu iniţial în franceză şi traduse ulterior la noi, două - Dincolo de rol sau Actorul nesupus şi Spatele omului - au apărut anul trecut în contexte festivaliere (prima, la Sibiu, cea de-a doua, în timpul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti). Două scrieri înrudite şi cumva complementare: dacă Dincolo de rol e un volum "din bucăţi", o succesiune de texte teoretice, portretistice şi biografice încercînd să recompună, caleidoscopic, "identitatea" actorului ca metaforă a teatrului, ca mit fondator al acestei arte, Spatele omului e un eseu interdisciplinar, în care "poveştile" scenei sînt mai mult decît concurate de cele ale picturii, pornind de la o temă imagistică (personajul privit din dos), pe traseul unei istorii aproape detectivistice.
"Această carte nu are nimic dintr-un manual de receptare a jocului, nici dintr-un inventar metodologic, ea apără principiul unei abordări prismatice şi fragmentare, ce reuneşte un anumit număr de reflecţii despre actorul nesupus, despre actorul care nu-şi face să tacă nici corpul, nici subiectivitatea, actorul care, dincolo de logica interpretării, trezeşte în spectator bucuria unei prezenţe apropiate şi totodată îndepărtate, a unei fiinţe de aici şi de aiurea", scrie Banu în prefaţa celui dintîi volum.
Actorul criticului e, mai mult decît orice, artistul unei experienţe unice - e actorul de prim-plan, cel ce rămîne în memorie după dispariţia sa fizică. Paginile dedicate interpreţilor mitologici îi întîlnesc pe George Constantin cu Ryszard Cieslak, pe Gérard Philipe cu Victor Rebengiuc (capitolele despre Constantin, Rebengiuc şi Ştefan Iordache au apărut, anterior, în monografii editate în România), iar vedeta lor incontestabilă e Sarah Bernhardt. Întreaga poveste a relaţiei legendarei Sarah cu tehnica reproducerii mecanice, incipientă la acea epocă, e (în lipsa traducerii celei mai cunoscute biografii ale sale) o sursă fascinantă de reflecţie asupra modului în care trecutul poate da măsura valorii în prezentul unui alt etos. Bernhardt nu suportă să se vadă filmată (în Restul e tăcere, Grig asistă la o proiecţie cu marea actriţă în rolul Ioanei d'Arc; privite azi, cadrele sînt aproape hilare), dar iubeşte fotografia, cea care-i permite să lase în urmă-i nu "adevărul" istoric, ci propriul inventar controlat de "poze şi postúri". Actorul-poet, actorul nesupus, actorul manipulator...
George Banu e un maestru al întorsăturilor de frază, al formulelor plastice, uneori al degetului pe rană - aşa cum face în capitolele despre actorul european şi cel străin (despre fatala dependenţă a interpretului faţă de propria-i limbă şi farmecul fragil al celui venit dintr-un alt idiom), şi alteori al ambiguităţilor. Preferă perspectivele surprinzătoare ale absconsului, pagini întregi se transformă în geografii subiective ale cabinei actorilor şi reverenţe aduse artei dispărute a postişelor. Vorbeşte, cu vocea celui care are, la rîndu-i, privilegiul cunoaşterii, despre atît de des pomenita relaţie privilegiată dintre marii regizori şi actorii "lor", despre spaţiul de dincolo de timp al repetiţiei. Şi, mai ales, cultivă acea sacralitate ce învăluie misterul teatrului: există - şi merită citit, mai mult decît orice - un moment în carte construit în jurul forţei întîmplării (care, nu-i aşa?, în teatru nu există) şi al unei fotografii din cele Trei surori ale cehului Ottomar Krejca.
Fotografia (în general) e un laitmotiv al vieţii de spectator/privitor a lui George Banu. Apărută în condiţii grafice care nu pot stîrni decît gînduri admirative şi uşor invidioase, Spatele omului (L'Homme de dos, în original) e o carte-album, în care toate referinţele din lumea artei - picturi de Watteau, Dali, Magritte, Degas, Jan van Eyck... - se materializează sub ochii cititorului în reproduceri de extrem-rafinată fidelitate, şi unde, ca de obicei, pentru eseistul George Banu, momentul iniţial al textului-analiză porneşte de la un "accident" de traseu personal: o serie de imagini de femei aşezate cu spatele, care-i invadează, într-un anume, precis moment, viaţa.
Despre jocul cu spatele al actorilor vorbeşte, pe larg, şi în Actorul nesupus: "«Cu spatele», «cu faţa» şi... «din profil» - iată mişcarea triadică a jocului, în filigranul căreia pot fi identificate marile opţiuni ale teatrului", spune el, remarcînd întoarcerea definitivă a frontalului, a adresării directe, într-un teatru contemporan în care apelul direct către spectatorul resimţit ca prezenţă a devenit aproape normă. Plecînd de la finalul acestui text (""Uitaţi-mă! Nu mă mai priviţi drept în ochi!»", apelul spectatorului tînjind după întunericul anonim), Spatele omului e un omagiu analitic al întoarcerii corpului ca semn al crizei. Fenomen al secolelor XVIII-XIX, omul privit din dos instituie un discurs al revoltei şi al îndrăznelii de a aborda necunoscutul. Spatele e un "poem încifrat", un semn de întrebare cu infinit de multe răspunsuri posibile. O întreagă "reformă" a teatrului e instituită de refuzul actorului de a lua cunoştinţă de existenţa publicului: autonomizarea scenei în raport cu sala, construirea, cărămidă cu cărămidă, a celui de-al patrulea perete, împotriva căruia, apoi, au luptat generaţii şi curente artistice. O bătălie cîştigată, paradoxal, numai atunci cînd aceste curente au integrat în propria estetică jocul cu spatele al actorului. Condiţia de a fi (acolo/aici, prezent) chiar şi cînd chipul tău nu e vizibil.
După cum spuneam, un drum sinuos, ca un roman poliţist în căutarea celui/celor care-au atentat, în secole, la vieţile scenei.