Care a fost cel mai bun album muzical românesc în anul cu cele mai multe concerte live din istoria patriei? Iată ce au răspuns cîţiva dintre recenzenţii/bloggerii/jurnaliştii care scriu constant despre muzici.
Paul Breazu
Faptul că alegerea mea pentru cel mai bun album din muzica românească a lui 2008 este, de fapt, un demo are doza lui copioasă de stranietate. Că, pe deasupra, nu poate fi găsit pe un CD, ci doar pe pagina de pe MySpace a trupei din Bucureşti - myspace.com/themoodofficial - adaugă actului un plus (minus?) de neseriozitate. Ne plimbăm totuşi printr-o epocă în care ambalajul/formatul nu mai contează aproape deloc, aşa că nu găsesc sens în a mă lega de suporturi. De ce the MOOod? Pentru că n-am mai ascultat pînă astăzi o trupă locală aptă să performeze cu atîta urgenţă & imprudenţă. Vag referenţiali, neasumat lo-fi şi destul de uşor ataşabili listei de muzicieni înghiţiţi de seducătorul maelstrom al postismelor punk de dată recentă, the MOOod sînt ceea ce n-a avut muzica românească niciodată: copilul teribil.
Ana M. Călin
I-am auzit pentru prima oară la City FM şi, după prezenţa lor în Romtop-ul lui Kirk, mi-am dat seama că e vorba de o trupă autohtonă. Puterea muzicală a acelui single m-a surprins. Primul concert nu l-am văzut în ţara mea şi a lor, ci în Varna vecinilor, la începutul unui mai foarte friguros. Într-un club foarte mic, în faţa unui public doar cu puţin mai numeros decît personajele din Albă ca Zăpada, au cîntat cu un chef şi o hotărîre demne de un stadion. De atunci trupa a căpătat admiraţia mea necondiţionată, iar apariţia albumului ei foarte bun n-a mai fost pentru mine decît o chestiune de timp (şi bani). Este vorba de un produs compact, de pe care nu poţi extrage cu siguranţă un single, ca fiind mai bun decît altul. Piesele formează un traseu decis, fiecare punct e obligatoriu şi înseamnă ceva în ascensiunea albumului. Cuvîntul care îl descrie cel mai bine este surprinzător. Iar lipsa plictiselii şi a oboselii de la capătul ascultării lui mă face să-l văd drept cel mai promiţător material discografic al acestui an. Grimus - Panikon.
Marius Chivu
Anul trecut aveai de ales între Urma (Trend Off), Byron (Forbidden Drama), Travka (Vreau să simt Praga) sau Viţa de Vie (Egon)... Anul acesta, Firma a revenit schimbînd macazul înspre Direcţia 5 cu un Exit ultra-banal faţă de precedentul La orbire; Stem-ul Celorlalte Cuvinte e un oldie OK, Einuiea (Noa) sînt prea de nişă, Oliver (Poetry Pop) mai au nevoie de timp şi de idei, Vama a debutat cu un fel de B-Sides al Vămii Vechi, iar The Amsterdams, Israel Lights, the MOOod şi alţi indie-eni se lasă în continuare aşteptaţi cu albume pe o piaţă muzicală atît de mică încît e dificil să găseşti CD-urile în magazine, darămite să delimitezi mainstream-ul de underground. (Asta dacă-i excluzi pe Ştefan Bănică - şase concerte sold out de Crăciun, Voltaj - trupă & turneu de campanie electorală, Iris - rock pentru nostalgici paraplegici, Cleopatra Stratan - pop de grădiniţă, sau maneliştii - nunţi, botezuri, Antena 1/PRO TV şi cumetrii cu căpşunari). Aşadar, anul trecut am remarcat trei albume: veteranii mereu pe fază Şuie Paparude (A fost odată) şi nou-veniţii The Pixels (Fire Exit) şi Grimus (Panikon), trei discuri româneşti toate excelent produse, sincronice, perfect eligibile pentru export şi dintre care aş alege Grimus datorită empatiei pentru gen. La jazz vă recomand Tavitian & Csaba - xmas cantata, cît despre zona muzicii electronice, descărcaţi-l gratuit pe Bogdan de pe http://arhiva7.ro/netlabel.
Matei Florian
În principiu, cu tot snobismul de rigoare, cel mai bun album românesc al anului ar trebui să fie acela care sună cel mai puţin româneşte. Şi nu mă refer la versurile în engleză, ci la faptul că în 2008 (!) situaţia a rămas la fel de albastră, iar recursul la universalitate a continuat să fie eludat cu încăpăţînare. Dintr-o perspectivă agricolă, teritoriul muzical îngheţat bocnă a mai fost desţelinit pe ici, pe acolo, de brigăzi artistice care s-au încumetat să presare seminţe occidentale. Omagiul meu temerarilor agricultori! Problema naţională este că producţia la hectar de rock alternativ rămîne îngrijorător de scăzută. În acest sens, nu-mi rămîne decît să salut un album de debut precum Panikon-ul celor de la Grimus, care nu doar că este o lecţie britanică pe înţelesul tuturor, dar reuşeşte să sune exemplar cap coadă, să măture dulcea leneveală cu care ne-am obişnuit şi, da, să pară născut într-o altă ţară, o ţară în care cuvinte precum indie, new wave sau post punk nu mai sînt de mult un secret.
Cristi Mărculescu
La hip-hop stăm bine. Un album excelent (Cu alţi ochi) de la Veritasaga şi un hibrid ciudat, haotic şi supra-produs (Gorgone) de la Kazi Ploae. De fapt, am stat bine, ambele albume sînt de prin 2007. În 2008 nimica... Raku şi Bitza au materiale în lucru. La dance-pop mai departe de isterizantul Crazy Loop (piesa) nu ştiu de ce şi-ar arunca cineva urechile. Aria Urbană au malaxat trip hop şi dub şi rezultatele (recte Urbanofonica) sînt un sequel obsolet la Urban-ul celor de la Şuie Paparude. 2008 nu a excelat nici în rockuri, dar Fire Exit-ul Pixelilor este un album bun pe care mi-ar fi plăcut să îl audă ceva mai mult de o mînă de oameni. Grimus şi al lor Panikon sînt un semn de normalitate, dar şi un exemplar de redundanţă mioritică. The MOOod, care promit destul de multe, n-au comis încă un album. Date fiind cele mai sus scrise albumul de muzică românească ăl mai tare din 2008 a fost lansat în ianuarie, se cheamă A fost odată şi este un material elaborat şi semnat de Şuie Paparude. Know-how electronist, o acceptare a comercializării (manelizării/balcanizării) inevitabile, glitchuri orgiastice, spirit ludic şi experimentalisme savant dozate şi o amploare deloc dîmboviţeană. O punte (de legătură, cum altfel?) între capra electro-underground şi varza mainstream & heavy rotation.
Valentin Moraru
În ceea ce priveşte muzica, apreciez întotdeauna puterea de a face lucrurile altfel. Mă refer aici la arta de a compune, aranja, interpreta, înregistra, edita şi - de ce nu - a vinde apoi un produs muzical într-un alt mod. Nu neapărat neconvenţional, dar în mod sigur diferit. Iar în situaţia în care "altfel" se traduce prin ceva mai bun, mai deştept, mai sincer, mai cum vreţi voi să fie, atunci totul sună cu atît mai bine. Pentru că a punctat decisiv la toate acestea, albumul The Pixels - Fire Exit merită titlul de album al anului. Fiindcă se simte nevoia unor detalii sau măcar a unei idei cu rol explicativ, mă voi rezuma la a spune că îmbinarea de calitate dintre rock şi electro mi se pare una dintre cele mai mari reuşite ale unei trupe din România. Mulţi încearcă, puţini izbîndesc... Pentru cei care s-au săturat pînă peste cap de rock-ul de pe vremea lui Deceneu, de un indie prost făcut chiar şi cu ajutorul copy/paste şi de muzica dance cu linii melodice inspirate din şlagăre suedeze post-ABBA, The Pixels oferă o alternativă. Un fel de GPS pentru ieşirea din labirint... Ascultaţi de exemplu Sell My Soul, The Same, Dancing on Me şi Fire Exit şi descoperiţi traseul pixel cu pixel.
PS: Ascultaţi două piese din albumul Panikon al formaţiei Grimus, în rubrica Muzica în mp3