Sîmbătă, 31 ianuarie 2009. Sala Operei Naţionale din Bucureşti este plină. Cunoscători - îi recunoşti după cum închid ochii aşteptînd o acută şi după satisfacţia şi explozia de aplauze cînd acea notă înaltă îi satisface -, străini - îi recunoşti şi după toalete cu adevărat de seară cu care, printr-o tradiţie ce în ţările lor încă se mai respectă, onorează un spectacol liric - şi tineri, foarte mulţi tineri. Printre ei, o domnişoară care venea pentru prima oară la operă. Era încîntată. Ascultase Tosca în înregistrări celebre. Devenise... opera ei preferată (nu cunoaşte încă nici Turandot, nici Madama Butterfly, dar, da, sînt de acord, Tosca poate fi opera preferată a oricărui meloman împătimit de teatrul liric!). Acum privea şi asculta pentru prima oară partitura într-o montare scenică. Şi era... copleşită...
Am dorit să urmăresc acest spectacol atrasă, în egală măsură, de muzica lui Puccini şi de numele înscrise pe afişe: în rolul principal, soprana Silvia Sorina Munteanu - în acest moment, cea mai bună soprană dramatică de pe scena ONB -, cu o evoluţie vocală excepţională. Tenorul bulgar Zvetan Michailov, artist cu o frumoasă carieră internaţională (vezi programul de sală), cu acute strălucitoare, însă într-un registru mediu gîtuit şi neplăcut urechii! Baritonul de origine mexicană, Carlos Almaguer a interpretat un Scarpia pe măsura unui rol căruia - atît vocal, cît şi scenic - puţini îi fac faţă.
În faţa orchestrei l-am regăsit pe dirijorul Iurie Florea, încercînd să domine impetuos partitura complicată şi complexă. Din nefericire, instrumentiştii de la ONB nu au fost în cea mai bună formă a lor, aşa că multe dintre detaliile care, împreună, conferă muzicii lui Puccini viaţă, frumuseţe, tensiune, profunzime, culoare... s-au pierdut.
Pentru că am asistat totuşi la un spectacol de teatru muzical, trebuie să vorbesc şi despre componenta sa actoricească. Şi în acest moment, entuziasmul meu se temperează şi mai mult. Regia este semnată de cel care a fost marele Hero Lupescu, un artist care, în momentul dispariţiei sale, în octombrie 2007, la vîrsta de 80 de ani, a lăsat în urmă un gol greu de înlocuit. Spectacolul pe care l-am urmărit în seara zilei de 31 ianuarie 2009 pe scena de la ONB poartă semnătura lui Hero Lupescu, cel care debuta cu aceeaşi Tosca tot pe această scenă, în 1956, şi al cărui ultim spectacol bucureştean a fost tot Puccini, Boema, în 1993. Anii care au trecut au şters orice urmă de viziune, raţiune şi coerenţă teatrală. Cîntăreţii fac ce cred că trebuie să facă, aproape fiecare pentru sine, mai bine sau mai puţin bine, iar din fantastica ţesătură sentimentală ce leagă puternic cele trei personaje principale nu a mai rămas nimic.
Tendinţa scenei lirice internaţionale duce cert către spectacolul de operă complex, în care numai vocea nu mai este de ajuns, iar spectacolul de teatru întregeşte, susţine şi chiar ridică partitura muzicală gîndită de altfel, iniţial, în egală măsură pentru ochi şi pentru urechi. Din păcate, spectacolul cu Tosca de Puccini de pe scena ONB - cu orice distribuţie ar aduce pe scenă! - este foarte departe de acest deziderat. O menţiune aparte pentru un rol secundar, cel al Sacristanului, atent şi bine construit atît vocal, cît şi scenic de Radu Pintilie.