Există câteva festivaluri de film unde m-aş întoarce cu ochii închişi. Nu, nu e vorba de megaantreprizele de serie A în care alergi ca un ogar de la un cinema la altul şi socializezi rece ca să te afli în treabă, ci de acele festivaluri mici cu suflet mare unde te simţi ca acasă.
Kars e un orăşel din nord-estul Turciei, departe de zona turistică a Istanbulului sau Antaliei. Dar are el festival de film? Are. Şi nu orice festival, ci unul itinerant vechi de 14 ani care-şi spune Festival on Wheels. Acum câţiva ani, cartierul general s-a mutat de la Bursa, fosta capitală a Imperiului Otoman, la Kars, un loc pe care, în mod normal, nu prea ai de ce să-l vizitezi. Mişcarea a fost însă mai mult decât inspirată: cu un primar mai mult decât petrecăreţ şi cinefil, Kars s-a trezit peste noapte cu două cinematografe. Public estem, filme bune estem, cărnet bun şi cafea turcească la ibric estem, cât despre preţuri mai bine nu mai vorbesc. În plus, Kars se află în vecinătatea apropiată a atâtor "obiective" demne de vizitat, ba un palat ţarist, ba nişte impresionante ruine troglodite, ba un lac pe care abia îl cuprinzi cu privirea, ba Muntele Ararat, încât nu se supără nimeni că în fiecare zi e programată câte o excursie. OK, se pare că într-un an s-a plâns cineva că, din cauza lor, nu-i mai rămâne timp să meargă la filme - de parcă îl obliga cineva să se urce în autocar. Asta e, fiecare festival are faliţii lui: Peter, de pildă, e un jurnalist olandez căruia îi pute tot, inclusiv gustul de rachiu local. Asta nu-l împiedică pe hodorog să radă câte o sticlă pe seară şi să scuipe insulte în toate direcţiile. De parcă, repet, îl obligă cineva să vină la festival. Ar mai fi, apoi, moş Freddy care selecţionează filme pentru Göteborg, e niţel marxist şi se crede mare fotograf. Sportul lui favorit? Să agaţe gagici din stafful festivalului, pe care să le tragă în poze în diverse ipostaze ţinând în mână o rodie. E clar, tipului îi place Sayat Nova a regizorului Serghei Paradjanov, iar proximitatea graniţei cu Armenia natală a cineastului e mai mult decât ofertantă pentru un aşa shooting. De ce însă te încăpăţânezi să le întrebi conspirativ pe "modele" la ce se gândesc în clipa în care tu faci "click" câtă vreme arăţi ca Omul Elefant al lui Lynch?
Cu asemenea pete de culoare în festival, n-ai cum să te plictiseşti nici măcar o clipă. Dacă totuşi atmosfera lâncezeşte (deşi nu e cazul atunci când faci echipă cu Anca şi cu croatul Stjepan), există întotdeauna canalul TV de clipuri turceşti. Kitsch-ul n-a fost nicicând mai delirant. Şi, pentru că tot am ajuns la localnici: directoare de festival mai frumoasă decât Basak n-o să găsiţi nicăieri - şi încă n-aţi văzut-o dansând. De fapt, muzica şi dansul sunt sporturile favorite ale locului: seară de seară, unicul club din oraş, Bolero, strânge toţi festivalierii pentru sesiuni nesfârşite de rachie, conversaţii cinefile, concerte şi hore posedate şi rareori sincronizate pe imnul neoficial al festivalului: Kaymakamin Kizlari, al trupei Yurtseven Kardeşler. Sportul meu favorit? L-am practicat cot la cot cu Anca şi Stjepan, vânând atotprezenţa pozei cu Atatürk în locantele în care am intrat şi închinându-i câte un pahar la modul cel mai conspirativ cu putinţă. Credeţi-mă, riscul e uriaş, mai ales că în acelaşi timp, presa din Istanbul ataca un documentar blasfemiator despre Atatürk, în care eroului naţional i se dezvăluia apetitul pentru alcool.
Şi pentru că am ajuns la filme, da, am văzut producţiile turceşti despre care orice nativ o să-ţi spună că sunt bune. Mai rar o asemenea formă simpatică de naţionalism. Cel mai bun rămâne însă My Marlon and Brando, povestea de dragoste adevărată dintre doi actori, o turcoaică şi un kurd pe care-i despart un război şi mai multe servicii de vamă. Asta ca să nu credeţi că am fost doar turist...