Din ce în ce mai frecvent, după o aşteptare în foaier depăşind ora de începere a spectacolului, spectatorii sunt conduşi prin diverse coridoare şi catacombe pe scena teatrului unde sunt invitaţi să ocupe scaunele (foarte rar cu spătar) orânduite pe gradene. Ceea ce în urmă cu nu prea mulţi ani era un procedeu întrebuinţat cu parcimonie, justificat de necesitatea unei anume relaţii între actori şi public, a devenit o practică obişnuită. Există, în ţară, un teatru, care nu foloseşte decât întâmplător sala mare, covârşitoarea majoritate a spectacolelor fiind concepute pentru un strâmt spaţiu scenic, unde actorii joacă atât de aproape de spectatori, încât orice artificiu sau îngroşare strepezeşte. Dacă se pierde concentrarea, doar pentru moment, se instalează o plictiseală de durată. Atunci, parafrazând, se vede enorm şi se simte monstruos.
Nu toţi actorii ştiu să facă faţă solicitărilor impuse de noile spaţii de joc şi apar şi situaţii când ideea regizorală este trădată de exagerările sau timidităţile interpreţilor. Departe de a fi o întâmplare şi frecvenţa lor nu e nicidecum rodul unor coincidenţe, spectacolele de pe scenă au mai multe justificări răspunzând unor necesităţi. Sălile mari, aşa cum au fost ele concepute în trecutul mai îndepărtat sau în cel recent, de peste 500 mergând până la o mie de locuri, sunt din ce în ce mai puţin adecvate strategiilor teatrale. Sunt tot mai puţine spectacolele care le pot umple în mod constant. Aici ar mai fi de produs observaţia că spectacolele cu o mare afluenţă sunt în genere cele neglijate sau respinse de cronicari şi de criticii de specialitate. Nu doar piesele, ci şi structura povestirii scenice sunt proiectate pentru a satisface aşteptările unui public ţintă. Când se joacă pe scenă, se doreşte atragerea publicului tânăr, a fetelor şi băieţilor fără lecturi, a celor care comunică prin Internet, cu o răbdare limitată la durata unui clip muzical; ei nu aud decât când se vorbeşte foarte tare şi nu văd decât ceea ce e şocant. Discursul scenic se structurează în acest fel, publicul ţintă e prezent, reacţionează, râde, tropăie, aplaudă, fluieră, în funcţie de gradul de vulgaritate al reprezentaţiei. Desigur, se produce şi un efect de contaminare: în spectacole cu "ştaif", personajele se dezbracă şi se încalecă, cuvintele, până în urmă cu câţiva ani nerecomandate în dialogul civilizat, sunt spuse cu deliciu de pe scenă.
Nu e scris că tinerii prezenţi astăzi la spectacolele colegilor lor de generaţie, vor deveni un public adult de teatru, apt să priceapă şi să se emoţioneze la semnalele unui spectacol care solicită emoţional şi cognitiv structura intimă a spectatorului. Când discută strategii teatrale, mulţi conducători de instituţii prezintă două şiruri de propuneri: spectacole cu actorii mai în vârstă ai teatrului, jucând într-un repertoriu tradiţional şi cele pentru tineri, cu piese noi puse de regizori pe cale de a se forma. La prima categorie, fotoliile din sala mare sunt toate ocupate, la cea de a doua se ocupă gradenele de pe scenă. Dacă între aceste două categorii nu se construiesc nişte coridoare de trecere, ambele vor dispărea: prima pe cale biologică, iar cea de a doua pierzându-şi interesul pentru o formă de comunicare care nu face decât să le paraziteze pe altele.
Relaţia dintre generaţii, este oriunde mai curând conflictuală decât paşnică, dar în toate ţările foste comuniste e mai dură din cauza schimbărilor de sistem produse şi ale celor de mentalitate dorite. Deplasarea spaţiilor de joc departe de a fi un simplu moft sau doar o decizie cu implicaţii economice, e un semn al modificărilor de esenţă suportate de teatrul românesc. Le suportă, fără a dispune de structurile apte să le asimileze.