Pledoarie pentru literatură - The Reader

The Reader nu este un film despre evreii ucişi în lagărele de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial. Nici Bernhard Schlink, autorul romanului Cititorul şi implicit, nici David Hare, scenaristul filmului cu acelaşi nume, nu au apelat la imaginea Holocaustului doar pentru că acesta este un subiect sensibil, controversat şi poate atrage astfel mai mult atenţia. Problema Holocaustului este abordată din motive absolut necesare. Bernhard Schlink face parte din generaţia care a resimţit cel mai puternic efectele atrocităţilor petrecute la Auschwitz, Buchenwald, Dachau, Flossenburg, Mauthausen, Neuengamme şi numele pot din nefericire continua... O generaţie care nu a putut să nu îşi pună întrebări în privinţa cruzimii şi indiferenţei celor din jur, o generaţie care a pendulat între atitudini extreme: iertarea şi negarea absolută a predecesorilor, fie ei părinţi, rude sau prieteni.

The Reader este însă în primul rând un film despre iubirea dintre Michael Berg şi Hanna Schmitz. Această iubire, care rezistă pe parcursul mai multor decenii, este de cele mai multe ori alimentată de literatură iar personajele au un mod deosebit de a comunica şi de a se exprima prin intermediul literaturii.

Primele secvenţe care surprind relaţia celor doi demonstrează că ficţiunea joacă un rol special. Ea devine preludiu: înainte de a face dragoste, Michael Berg îi citeşte Hannei din Homer, Cehov, D. H. Lawrence, Lessing, nu pentru că ea este analfabetă (nici nu ştie acest lucru şi nici nu are importanţă acum) ci pentru că o iubeşte şi pentru că asta o face fericită. În timp ce i se citeşte, Hanna plânge, râde, renunţă la masca afişată de obicei, aceea a unei femei serioase, rigide chiar, suspicioase şi încăpăţânate şi îşi exprimă emoţiile, redevenind pentru câteva momente umană.

Un alt rol (nu foarte diferit însă) îl joacă literatura în viaţa personajului feminin în perioada în care a fost gardian într-un mic lagăr din Cracovia. Şi atunci ficţiunea umaniza. Hanna alegea fetele mai tinere, bolnave şi slabe, le proteja şi le punea să îi citească în fiecare seară chiar dacă după un timp le trimitea la Auschwitz, loc sigur al morţii, nu din cinism ci, tocmai contrariul, din dorinţa de a oferi câteva momente de linişte acestor fiinţe, supuse abuzurilor de tot felul şi victime sigure prin însăşi condiţia lor. Lectura le permitea atât fetelor cât şi ei să facă prezentul suportabil. Ea se dovedeşte a fi modul prin care Hanna se desprinde de atrocităţile din jur (un mod laş poate, dar cine suntem noi să judecăm), un mod pe care Michael îl înţelege abia în timpul procesului.

Ficţiunea devine, peste ani, maniera prin care Michael reia legătura cu Hanna, recunoscând prin casetele trimise că încă o mai iubeşte. Şi tot literatura îi oferă personajului feminin şansa de a se descoperi şi de a deveni conştient de alegerile pe care le face. Hanna învaţă să citească şi să scrie, să stăpânească realitatea prin cuvânt.

Nu întâmplător două sunt cărţile care revin în atenţia personajelor: Odiseea lui Homer şi Doamna cu căţelul - nuvela lui Cehov. Deşi alese la început aleatoriu, ele devin emblematice pentru destinele lor.

În Odiseea, Ulise, după ani de peregrinări, recuperează centrul (familia şi insula Ithaca ) şi se regăseşte alături de Penelopa şi de Telemah.

După ani în care s-a considerat vinovat pentru plecarea Hannei, pentru incapacitatea de a o determina să-şi recunoască analfabetismul şi de a-şi reduce astfel pedeapsa, dar şi pentru neputinţa de a o ierta, Michael Berg în final înţelege trecutul şi îl acceptă aşa cum e.

În nuvela lui Cehov, Doamna cu căţelul, personajul feminin este o tânără femeie căsătorită, îndrăgostită de un alt bărbat, o femeie care nu poate fi niciun moment fericită din cauza sentimentului de vină pe care îl resimte.

Fragilitatea bolnăvicioasă aproape, vulnerabilitatea - în cazul personajului lui Cehov - rigiditatea, obsesia pentru curăţenie, încăpăţânarea - în cazul personajului din film -, nu reprezintă de fapt decât două atitudini extreme dar posibile în faţa aceluiaşi sentiment copleşitor de culpabilitate.

Realitatea nu poate fi însă ajustată şi nici corectată prin literatură. Ficţiunea poate oferi soluţii în a o face suportabilă însă uneori acest lucru nu este suficient. Este lecţia pe care o învaţă Hanna: "Nu contează ceea ce simt. Ceea ce gândesc. Morţii sunt morţi" - şi de aici şi gestul final.

The Reader nu este nici "cel mai prost film despre Holocaust"- aşa cum am citit undeva şi nici nu "vrea să convingă publicul că analfabetismul este ceva mult mai ruşinos decât participarea la crime în masă". Toate aceste afirmaţii şi multe altele, pe care nu are rost să le mai menţionez, sunt aberante. The Reader este în primul rând un film despre iubire şi despre capacitatea şi incapacitatea de a (ne) ierta.