Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Trecutul comunist


Ziarul de duminică, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La mijlocul lunii septembrie 2008, la Orange Tree Theatre din Richmond, a avut loc premiera britanică a piesei lui Vaclav Havel, Plecarea. Vaclav Havel, dramaturgul este aceeaşi persoană cu fostul preşedinte al Cehoslovaciei şi apoi al Republicii Cehe. Personajul principal este Dr. Vilem Rieger, fostul cancelar al unei ţări fără nume. Când îşi părăseşte reşedinţa e într-o mare încurcătură: ce să ia cu el, ce îi aparţine lui şi ce aparţine statului? Presa îşi bagă nasul. Femeia cu care trăieşte se agită. Se tot întreabă ce ar putea pune pe numele fiicei lor.

Succesorul lui Rieger vrea să transforme palatul într-un multiplex erotic unde se vor găsi de toate: de la staţii de benzină la bordeluri. Orice asemănare cu Livada de vişini sau Regele Lear e întâmplătoare. Cum tot întâmplătoare par a fi şi similitudinile cu relaţiile dintre personajele piesei şi relaţiile dintre fostul preşedinte, Havel, şi actualul preşedinte - Vaclav Klaus. Dramaturgul nu confirmă: "Manuscrisul iniţial al piesei a fost conceput înainte de revoluţie. Pe urmă l-am lăsat deoparte. M-am gândit că nu mai este actual şi am crezut că s-a pierdut. Dar când mi-am părăsit postul, am constatat că secretara mea îl păstrase şi mi l-a dat înapoi. M-a inspirat exodul de după Primăvara de la Praga: după ocupaţia sovietică, mulţi comunişti reformişti, începând cu secretarii generali şi terminând cu activiştii locali au fost obligaţi să devină muncitori, posturile lor fiind preluate de colaboraţionişti şi de suporteri ai noului regim... Dezintegrarea unei curţi, unde fiecare dintre cei din posturile înalte au un fel de Curte în jurul lor... când totul se dezintegrează, când toţi aceşti oameni sunt trimişi să spele geamuri sau ceva asemănător, lumea întreagă începe să se dezintegreze".

Trecut prin două revoluţii şi jumătate - cea comunistă, Primăvara de Praga, şi cea anticomunistă - prin puşcării şi prin Palatul prezidenţial, Havel are, probabil, un inventar aproape complet al dramelor individuale iscate de schimbările sociale. Este - cred - calea prin care dramaturgia poate pătrunde în Agora, poate stimula interesul pentru teatru al unor categorii mai largi de oameni, decât cei care îl frecventează acum.

În teatrul românesc contemporan, căutările regizorale se exersează pe texte clasice, pe scenarii iniţiatice, pe piese contemporane privind opţiunile sexuale, drogurile, SIDA, refuzul societăţii de consum, propunând spectatorilor o participare mediată la viaţa publică. Sunt ocolite piesele dramaturgiei de dinainte de '89 care ar putea da un bun impuls cunoaşterii vieţii din timpul comunismului. Mă refer la dramaturgia lui Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Ion Băieşu şi nu numai.

Nu ştiu dacă piesa lui Havel e bună sau proastă, având în vedere reputaţia autorului sunt înclinată să-i acord prezumţia bunei calităţi şi mi se pare oricum de bun augur, că acest "preşedinte accidental" cum a fost numit nu crede că odată cu viaţa politică, ba chiar după un diagnostic sinistru, viaţa a încetat. Dramaturgia este genul literar care permite cel mai puţin autorului să-şi plângă de milă. Dar dramaturgia este genul literar care permite cel mai adecvat transmiterea unei experienţe societale.

În mentalul tinerei generaţii, cea de după '89, dictatura este un fel de tsunami, abătut asupra unei populaţii care nu o aştepta şi nu ştia cum să se apere. Bine că a trecut. Acum ne putem plictisi în voie acasă şi putem să ne exportăm sensibilităţile ultragiate, îndurând şi nesimţirea străinilor. Dramaturgia prezentă acum pe scenele româneşti, premiată sau nu, e o descriere de stări, nu de conflicte, când se referă la trecut foloseşte grotescul şi clişeul melodramatic. Nu, nu cred că dramaturgia ar putea fi un manual sau că fiecare capitol al Raportului Tismăneanu ar trebui transformat într-un capitol din epopeea naţională a suferinţei. Dar cred că dramaturgia nu poate face abstracţie de modificările sufletului omenesc consolidate în acea perioadă, cred că actorii noilor generaţii pierd prin absenţa unor partituri, cred că regizorii se îndepărtează tot mai mult de ceea ce i-ar putea interesa pe directorii de festivaluri din lume. Ca să nu mai vorbesc de ceea ce pierde publicul.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer