Cu mulţi ani în urmă, într-o traducere publicată în revista Secolul XX, citeam un poem al poetului american Carl Sandburg: They all want to play Hamlet. Toţi vor să-l joace pe Hamlet. Nici unul nu şi-a văzut fantoma tatălui asasinat cerînd răzbunare, nici mama remăritată cu ucigaşul şi nici vreo tînără fată, împletind o cunună de flori şi înecîndu-se nebună. Nu, dar, continuă poetul, e atît de trist să ţii în mînă un craniu pe marginea unui mormînt şi să deplîngi o lume ieşită din ţîţîni... În orice caz, poemul a avut mare trecere printre junii candidaţii la actorie, examene şi alte recitaluri. Nu ştiu ce poeme au citit mulţi regizori din ziua de astăzi şi sper că antecedentele lor familiale sînt mai puţin teribile, oricum, fantoma bătrînului rege şi a tristului prinţ al Danemarcei continuă să bîntuie şi să dea tîrcoale pe scenele franceze. Să nu uit mai întîi un spectacol jucat anul trecut la Bobigny, în cadrul prestigiosului festival Standard ideal, un Hamlet al maghiarului Arpad Schiling, bine cunoscut, cred, în România. Ceea ce era interesant în acest Hamlet era formula de spectactol care buscula, demonta şi remonta textul, fără să-i încurce, pînă la urmă, iţele. Într-un spaţiu circular în gradene, ce înconjura o arie de joc redusă, patru actori, în costume ale tinerilor de azi, îşi treceau rolul de la unul la altul, ca nişte mingi de ping-pong, fiind fiecare, rînd pe rînd, Hamlet, rege ticălos sau consilier netrebnic. Totul era extrem de viu, de ritmat, de pasionant, dar trebuia să cunoşti bine textul pentru a urmări şi înţelege aceste schimbări în mers de personaj, de acţiune.
Anul acesta, aproape în acelaşi timp, ne găsim în regiunea pariziană cu trei variaţiuni pe marginea lui Hamlet. Spun bine variaţiuni şi veţi înţelege de ce. Mai întîi cel mai serios, sau mai solid, căci creat în sînul unei mari instituţii: Hamlet montat de tînărul director de la Schaubühne, Thomas Ostermeier, spectacol pe care l-am văzut vara trecută la Avignon, jucat zilele acestea la Sceaux, în sudul Parisului, o lectură expresionistă şi sumbră. Ostermeier începe cu înmormîntarea bătrînului Hamlet, un convoi funebru sub o ploaie torenţială, la care toată curtea asistă sub umbrele imense şi în impermeabile negre. Hamlet e gras şi fără farmec, Ofelia e interpretată de aceeaşi actriţă care-o joacă pe regina mamă, scena groparilor şi bietul Yorick sînt suprimaţi, spectacolul avansează ca un tăvălug, greoi şi eficace.
Regizorii contemporani nu şi-au încheiat însă toate răfuielile cu Gertrude, regina mamă. Pe scena de la Odéon, piesa britanicului Howard Baker, Gertrude sau Strigătul - Le Cri - o acuză pur şi simplu de complicitate criminală şi de adulter. Rozencrantz şi Guildenstern sînt morţi, anunţase prin anii '60 titlul unei piese de Tom Stoppard, nu înainte, însă, de a sucomba, printre alţii, farmecelor reginei mamă, ne precizează, cu vervă misogină, Baker.
Spectacolul care îmi apare însă cel mai interesant, prin forţa provocatoare a argumentelor sale, rămîne Hamlet în regia lui Matthias Langhoff, regizor pe care publicul român a avut recent ocazia să-l întîlnească. E un spectacol cabaret, dar un cabaret în tradiţia celui german din anii '20, animat de un Karl Valentin sau de tînărul Brecht. Langhoff foloseşte o traducere după o altă traducere şi adaptare în germană a dramaturgului genial care a fost Heiner Müller, iar textul francez se resimte: e o limba deosebit de vie, de activă, brutală chiar. Spaţiul de joc, şi de interacţiune aş spune, este aici atent distribuit: o parte din public e pe scenă, în jurul unor mese ca la cabaret, în fund o scenă-cutie unde se joacă, în stînga un soi de scoică uriaşă se deschide asupra unei platforme ce adăposteşte o orchestră de jazz şi un pian. Un soi de punte de scînduri şerpuieşte pe această avanscenă cabaret, printre mese. Regina mamă e o tînără actriţă ce i-ar putea fi fiică lui Hamlet, Claudius, fratele uzurpator, e un actor de culoare, venit din Burkina Fasso, cu un puternic accent african şi cu o plastică a trupului deosebit de expresivă. Aici, totuşi, dorinţa regizorului, politically correct, de a integra diversitatea multirasială mi se pare puţin la limita provocării, actorul de culoare joacă rolul hulit al "spînului" din basmele populare.
Actorii cîntă, joacă, coboară printre spectatori, distribuie prospecte sau dulciuri, se adresează direct publicului, fără să rupă nici o clipă magia textului în sensurile lui cele mai profunde. Iată, de pildă, celebrul moment al monologului To be or not to be, A fi sau a nu fi. La început, e abordat ca un refren de music-hall, de un cor săltăreţ de actori şi muzicieni plini de ritm. (Transgresiunea spre comic nu e cu totul inedită, să ne amintim comedia lui Lubitsch, To be or not to be, din 1942, şi remake-ul său din 1983, făcut de Alan Johnson, cu Mel Brooks şi Ann Bancroft.) Complicitatea şi veselia sălii sînt la culme. Proiectoarele se sting brusc ca pentru un final, iar în mijlocul sălii, la lumina intimă a unei veioze, Hamlet susură primele replici ale monologului la urechea unui spectator, ca o confesiune în noapte între amici. Refrenul corului muzical reia totul de la capăt. Hamlet, sau François Chattot, magnific şi de o ironie corozivă, reapare pe puntea de scînduri, în cămaşă albă descheiată, într-un cerc de lumină. Şi aici, în liniştea ce se lasă, îşi reia celebrul monolog: nu am auzit niciodată cuvintele sale căzînd atît de clar, de cutremurător în teribilul lor adevăr, reînnoite parcă de duritatea timpurilor ce le trăim. Citez din memorie (actuala versiune a spectacolului nu e încă publicată): cine-ar mai vrea să suporte mizeriile vieţii de toate zilele, nedreptăţile, sila, insolenţa Puterii, dac-am putea să le punem capăt dintr-un singur gest printr-un somn fără sfîrşit. Dar ce vise vom visa în somnul morţii, iată întrebarea ce se repetă mereu şi mereu, de peste patru secole, şi iată de ce pe toate tonurile, în toate felurile, vrem toţi să jucăm Hamlet. Iar dacă spectacolul lui Langhoff va veni, poate, într-o zi în România, printre alte lecturi shakespeariene vă recomand poemul lui Sandburg, e o bună introducere în materia tulbure a acestui teatru ca o lume.
En manteau rouge le matin traverse la rosée aui sur son passage paraît du sang ou Ham. and Ex. by William Shakespeare (În mantie roşie, dimineaţa traversează roua, ce pare sîngerie la trecerea sa) sau Hamlet-cabaret
Regie şi scenografie de Matthias Langhoff, în turneu în Franţa.
Premiera a avut loc în noiembrie 2008 la CDN (Centre Dramatique National) de Dijon, Bourgogne.