La Teatrul Tineretului ("născut" în 1958, ca secţie a teatrului băcăuan, şi devenit autonom trei ani mai târziu) nu se puneau la cale, fireşte, comploturi, nu se tipăreau manifeste şi nu se chema zgomotos la revoltă. Acolo se făcea teatru - dar teatrul care se făcea acolo era, prin sine însuşi, o formă de complot, de manifest şi de revoltă; acolo experimentul era îngăduit, aşa zicând, prin statut, acolo boema avea drept de cetate, consfinţit prin acte (precum faimoasa decizie a administraţiei locale privind înfiinţarea în instituţie a unui bar, lucru nemaiauzit şi nemaiîntâlnit!), acolo să fii altfel era nu numai permis, ci, într-un fel, obligatoriu. Şi, cum pe scena de la Piatra au trecut, la începutul sau mai spre mijlocul carierei lor, uluitor de mulţi şi de mari actori ai teatrului naţional - Leopoldina Bălănuţă, Ion Fiscuteanu, Florin Piersic, Mitică Popescu, Traian Stănescu, Coca Bloos, Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern sunt doar câteva nume dintr-un şirag de lungime considerabilă - se poate spune că sămânţa de nebunie a normalităţii încolţită aici în plină anormalitate, în plin absurd, a dat, în timp, roade pe întreaga suprafaţă de joc (de joc, de joacă) a ţării. Iar faptul că, în deceniile dictaturii, teatrul românesc a rămas un spaţiu al libertăţii interioare, al inovaţiei şi creativităţii descătuşate de (aproape) orice constrângere îşi are una dintre explicaţiile principale, neîndoielnic, şi în existenţa Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ.
Nu cu mult timp în urmă, TT şi-a sărbătorit, cu fast dar mai ales cu emoţie, intrarea în a doua jumătate de secol. Au sosit la Piatra, pentru aniversare, mai noii şi mai vechii "pietrari", actori activi şi pensionari nicicând pensionabili, venind de mai aproape sau de foarte departe, cu avionul, cu trenul, cu autobuzul, cu automobilul, cu autostopul. S-au regăsit, cărunţi şi cuminţi, dar cu ochii strălucind de amintirea năzdrăvăniilor de odinioară (când, de dragul unei fete, cele unsprezece etaje ale hotelului Ceahlău, de lângă teatru, erau escaladate, noaptea, pe-afară, cu unica măsură de siguranţă a îndemnurilor amicale strigate de jos!), dar şi a spectacolelor de odinioară, a colegilor plecaţi pentru o vreme sau pentru totdeauna, a directorilor-întemeietori - Ion Coman, Eduard Covali -, a regizorilor-vrăjitori - Iulian Vişa, David Esrig, Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Ion Cojar, Nicolae Scarlat, Cornel Todea, Alexandru Dabija -, a criticilor-complici - Dinu Kivu, Victor Parhon, Laurenţiu Ulici -, a atâtor şi atâtor oameni care, trecând prin Piatra, au luat cu ei energie magică şi curaj mândru, lăsând acolo, pentru veşnicie, un atom de suflet. S-au întâlnit ca să se revadă, ca să se-mbrăţişeze râzând şi plângând, dar şi ca să-i îmbărbăteze pe tinerii care, astăzi, încearcă să ducă mai departe teatrul. Şi dacă directorul de-acum, actorul Liviu Timuş, a pus în mişcare atâtea forţe spre a cinsti trecutul, cu siguranţă gândul i-a fost la viitor.
*
Tonul elegiac al acestei evocări îmbracă, de fapt, un regret: regretul că, pentru mulţi, tare mulţi dintre eventualii cititori cu sub cincizeci de ani trăiţi la activ, ca să preiau un slogan TV, cele de mai sus nu (mai) înseamnă nimic. Nu mai înseamnă nimic nu doar Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ - ei, un teatru ca oricare altul, ce mare brânză?! -, dar nu mai înseamnă nimic nici ideea de echipă, nici ideea de viaţă dedicată, fără rezerve, exclusiv scenei, nu mai înseamnă nimic nici măcar boema, riscul, aventura. Totuşi, amintirile trebuie păstrate, trebuie reînnoite, trebuie comunicate - şi anume, chiar pentru aceştia. Poate că, într-o bună zi ce va să vină, ele or să le fie de folos.