Caietul de presă ne spune că Benedict Fitzgerald "a lucrat timp de doi ani cu Mel Gibson la scenariul pentru filmul Patimile lui Hristos". Încerc să-mi imaginez cum arăta o zi de lucru: "Salut, Mel!" "Salut, Benedict. Unde am rămas?" "Păi ieri am avansat cu şapte lovituri de bici, patru pumni în cap şi doi scuipaţi. Ce-I mai facem azi, Mel?" "Eu zic că, dacă pînă deseară mai punem pe hîrtie o duzină de bice şi un scuipat, nu stăm rău. Ah, şi hai să-I rupem o mînă. La muncă, Benedict!"
Ar fi bine ca filmul lui Gibson despre ultimele douăsprezece ore din viaţa lui Iisus să poată fi exorcizat prin băşcălie. Din păcate nu e atît de simplu. Filmul vine cu reputaţia că e aproape insuportabil, deci lumea va sta la coadă să-l suporte, să-şi facă o părere. Mă tem că nu e vorba doar de o curiozitate intelectuală. Unii dintre cei ce stau la coadă trebuie să fi aflat deja despre piesele de rezistenţă ale producţiei; cei mai bine informaţi trebuie să fi auzit că una dintre vedetele filmului se numeşte flagrum şi e "un bici prevăzut cu mai multe curele, cu bucăţi de metal cu ghimpi la capete, pentru a prinde şi smulge pielea". Nu mă pot descotorosi de bănuiala că, fără să ştim prea bine ce vrem, unii dintre noi mergem şi din curiozitatea de a-l vedea pe Iisus luînd parte la cea mai meticuloasă demonstraţie a întrebuinţării unui flagrum din toată istoria cinematografului. Curiozitatea asta nu e un simptom de boală, dar e un motiv oribil de a vedea un film despre Iisus.
Sper ca legenda aşa-numitelor snuff movies (spectacole pornografice care urmăresc agonia şi culminează cu moartea "actorului") să fie doar atît - o legendă. Dar, concentrîndu-se pe distrugerea unui trup şi lucrînd în numele exactităţii, Gibson ne-a dăruit ceva ce se apropie, ca tip de experienţă, de un snuff movie. Ce a fost în capul lui? Dar, mai întîi, în numele cărei exactităţi a lucrat? Cantitatea de dinţi stricaţi şi calitatea suportului vizual la cursul de mînuire a flagrum-ului sugerează că l-a interesat adevărul istoric. Dar atunci nu trebuia să se asigure că Pilat chiar a fost intelectualul sensibil pe care-l prezintă el? Pentru că n-a fost. Nu trebuia să se întrebe dacă Maria Magdalena, oricît de disperată ar fi fost, chiar ar fi cerut ajutorul romanilor? Nu trebuia să se gîndească la motivele preoţilor iudei şi să lase măcar o ţîră de spaţiu pentru altceva, pe lîngă invidia patologică? E adevărat că atît Matei, cît şi Marcu pomenesc invidia şi că, judecînd după declaraţiile din interviuri ("Ioan a fost martor ocular"), Gibson pare să fi luat Evangheliile ca pe nişte rapoarte. Dar unde, în Evanghelii, ar trebui să cautăm braţul rupt şi zecile de pagini de tortură care să corespundă imaginilor din film? Poate că Gibson a vrut să se spună despre filmul lui ce a spus Jean Cocteau despre Patimile Ioanei d'Arc al lui Dreyer - că "pare un document istoric dintr-o eră în care nu exista cinematograful". Dar, arătînd în gros-plan negii şi transpiraţia de pe feţele nemachiate ale personajelor sale, Dreyer căuta umbrele şi reflexiile cîmpului de bătălie pe care sufletele lor se pierdeau sau se salvau. Cînd vine vorba de spirit, Gibson nu are la dispoziţie decît vocabularul filmului de acţiune: Iisus căzînd sub bice şi ridicîndu-se pentru a fi biciuit în continuare, Patimile ca probă de rezistenţă fizică, măreţia spirituală ca apoteoză a masochismului macho (Gibson şi-a acuzat criticii că se tem să împărtăşească durerea Mîntuitorului, acuzaţie care nu este decît varianta pioasă a provocării: "Ce, băi, ţi-e frică de durere?"), Iisus ca Van Damme fără şpagat, ca Stallone fără bazooka. Diferenţa este că Van Damme şi Stallone, oricît ar încasa, mai mult dau, permiţîndu-ţi să te descarci, în timp ce de la Patimile rişti să ieşi încărcat negativ, departe de Iisus şi dezgustat de lumea pe care El a iubit-o atîta. De aici temerea că dezgustul publicului s-ar putea orienta către evrei. Dar filmul nu e antisemit, după cum nu este o întreprindere cinică, negustorească (mă refer la film în sine, nu la felul în care a fost vîndut). Convingerea că e o viziune sinceră, că aşa arată acum mintea talentatului actor şi regizor Mel Gibson - o fiertură demonică de catolicism morbid şi ignorant, masochism macho şi tropi ai filmului de acţiune -, mă face să tremur pentru sufletul lui.