Hanna, eroina din The Reader / Cititorul, s-a născut la Sibiu / Hermannstadt. Opţiunea îi aparţine scriitorului Bernhardt Schlink, după a cărui carte (de ficţiune), publicată în 1995, s-a făcut filmul. Motivaţia ar fi că, născându-se în afara Germaniei, eroina n-ar fi ştiut de exterminarea evreilor a căror unealtă a devenit. Filmul lui Stephen Daldry, pentru care Kate Winslet a primit Oscarul, a intrat şi pe ecranele româneşti.
Că problematica Holocaustului n-a fost epuizată o dovedeşte faptul că filmele, cărţile şi lucrările despre Holocaust nu încetează să apară. Spre deosebire de alte filme din ultimii ani (Sophie Scholl - Die letzten Tage / Ultimele zile ale lui Sophie Scholl sau Valkyrie) care arată că în Germania a existat o mişcare de rezistenţă împotriva lui Hitler, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink (întâmpinat în 1995 cu reacţii mai mult pro, dar şi contra), mută discuţia pe terenul celei de-a doua generaţii.
Acum câţiva ani, Editura Trei a publicat în traducere o carte foarte interesantă, scrisă de un psihoterapeut israelian, Ilany Kogan, născut în România. Strigătul copiilor muţi nu era prima lucrare de acest gen care apăruse în mediile ştiinţifice internaţionale, dar era prima carte publicată în România care demonstra că traumele supravieţuitorilor Holocaustului s-au transmis copiilor acestora. Exemplificând cu studii de caz, autoarea te făcea să înţelegi un lucru cumplit: copiii celor care s-au întors din lagărele de exterminare au preluat trauma acestora chiar dacă părinţii nu le-au povestit niciodată prin ce au trecut. Tragedia s-a transmis prin sânge. Peste ani, deveniţi maturi, aceştia au dezvoltat probleme psihice care numai în analiză şi-au dovedit sursa. (Vasile Dem Zamfirescu spunea în prefaţa cărţii că trebuie să ne punem serios problema cu ce traume se va confrunta generaţia a doua de după comunism. Simptomele se văd deja.).
Michael, adolescentul care în 1958, la vârsta de 15 ani, trăieşte o toridă poveste de amor cu o femeie de 36 de ani, despre care află peste opt ani că a fost gardiană la Auschwitz, nu aparţine acestei a doua generaţii. Un calcul simplu ne arată că se născuse în timpul războiului. Dar scriitorul Bernhard Schlink şi regizorul Stephen Daldry fac din el exponentul generaţiei baby boom din Germania care întâmpină dificultăţi în a-şi rezolva relaţia cu vinovăţia ţării lor pentru Holocaust.
Romanul lui Schlink, tradus în 37 de ţări şi ajuns pe lista de bestseller-uri din New York Times, oferă încă din titlu un subiect de meditaţie. Titlul său original, Der Vorleser, denumeşte de fapt o persoană care citeşte cu voce tare. Este ceea ce îndeplineşte Michael ca ritual erotic cu Hanna, mai erotic decât baia (prin care ea îl infantilizează, spălându-l).
Peste ani, în timpul procesului la care sunt judecate mai multe gardiene printre care şi Hanna, Michael (ajuns student la Drept) îşi dă seama că iubita lui era analfabetă. Analfabetismul era pentru ea o ruşine şi un secret chiar mai mari (şi imposibil de acceptat public) decât faptul că a trimis oameni la moarte, dar lasă loc speculaţiilor asupra vinovăţiei celor care n-au ştiut în slujba cui diavol s-au pus.
Acesta e şi principalul cap de acuzare al celor care critică romanul. În film, analfabetismul Hannei devine aproape un artificiu dramaturgic, o piruetă stilistică - pe fondul unei poveşti şi al unei tratări lipsite de fast, aproape austere. În fapt, analfabetismul nu e o justificare pentru participarea la crimă; el ar trebui luat ca o metaforă a neştiinţei. Astfel se poate înţelege mai uşor de ce Hanna îşi asumă vinovăţia şi preferă să fie condamnată la închisoare pe viaţă pentru ca, în cei 20 de ani pe care-i petrece înainte de a se dispune eliberarea ei să înveţe să citească şi să înţeleagă citind (în cartea lui Schlink - nu mai ţin minte dacă şi în film - nu doar Doamna cu căţelul, dar şi cărţile unor supravieţuitori ai Holocaustului, printre care şi Elie Wiesel.).
Hanna nu are cum plăti decât devenind conştientă de greşeala ei, dar dacă ea reuşeşte cumva să facă pace cu sine, Michael rămâne sfâşiat între neputinţa de a o ierta pe Hanna, neputinţa de a nu se simţi şi el vinovat şi neputinţa de a înceta s-o iubească. Nu va fi în stare să-şi asume cu totul niciuna dintre ipostaze.
Similar, nici generaţia a doua a celor născuţi în Germania după Holocaust nu se poate încă împăca cu sentimentul de vinovăţie. Schlink vorbeşte în carte despre relaţia dintre a-i învinovăţi pe cei care au comis crime împotriva umanităţii şi neputinţa de a înţelege participarea la crime.
Ca şi romanul, filmul lui Stephen Daldry (prezentat la Berlinală în afara competiţiei şi nominalizat la cinci Oscaruri) preia structura în trei părţi desfăşurate în trei perioade diferite de timp. Adaptarea cărţii a presupus, fireşte, ca Michael să fie interpretat de doi actori diferiţi.
Este însă dificil să-ţi imaginezi că David Kross (care a aşteptat să facă 18 ani pentru a putea filma scenele de sex cu Kate Winslet) se va transforma peste ani în Ralph Fiennes. E ca şi cum ai avea de-a face cu două persoane diferite care poartă acelaşi nume.
Pe de altă parte, lipsa unei alchimii între David Kross şi Kate Winslet face această pasiune destul de neverosimilă. Cum cu pasiunea începe filmul, cei care nu sunt convinşi de ea vor avea un handicap.
Filmul, ca altele din zilele noastre, nu are un stil propriu. Nu îl veţi recunoaşte în el pe acel Stephen Daldry din Billy Elliot, iar dacă îl recunoaşteţi pe cel din The Hours asta se datorează dispunerii pe mai multe straturi temporale.
Probabil că dacă, aşa cum fusese programat iniţial, Anthony Minghella ar fi regizat filmul, ar fi fost cu totul altceva. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de Miramax Film în 1996, la un an după apariţia cărţii. (Atât Minghella cât şi Sydney Pollack, coproducători ai filmului, s-au stins anul trecut, ca într-un fel de sacrificiu pentru film).
Jucându-se cu mai multe planuri temporale, scenaristul David Hare şi-a asumat riscul ca firul să se rupă de la o epocă la alta. Abordarea epurată de melodramă a lui Daldry scuteşte filmul de note false, dar scoate în evidenţă ineficacitatea scenariului de a evidenţia adevărata dramă şi, mai ales, de a face vizibilă problematica lui. Filmul ar putea fi considerat că se sprijină pe o problemă de analfabetism şi pe imposibilitatea personajului feminin de a conştientiza crima înfăptuită.
În rol secundar, în film apare şi Alexandra Maria Lara care joacă rolul Ilanei Mather, supravieţuitoarea care serveşte ca martor principal al acuzării (după nume s-ar părea că şi ea era născută în România). Peste ani, personajul ei (jucat de Lena Olin) va refuza să acorde iertarea Hannei, iar această întâlnire dintre ea şi Michael este insuficient tratată pentru a putea lămuri un spectator tânăr în privinţa legăturii ei cu subiectul filmului.
Cel mai bun lucru al filmului nu mi se pare nici interpretarea lui Kate Winslet, nici economia de mijloace care place unora dintre spectatori, ci faptul că te trimite la carte în dorinţa de a aprofunda lucruri care ţi-au fost oferite fragmentar. Da, The Reader îţi face poftă să citeşti cartea.