Şase minute de teatru românesc, antologia de dramaturgie recentă publicată de o editură cracoviană importantă - Panga Pank -, cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Varşovia (şi finanţarea Translation and Publication Suport de la Centrul Naţional al Cărţii), a apărut în Polonia la sfîrşitul anului 2008, iar în a doua parte a lui ianuarie 2009 a fost lansată, sub "pretextul" unor lecturi, la Wroclaw, Cracovia şi Varşovia.
Un tip nu foarte înalt, agil şi cu ochi foarte vii, pe numele lui, Artur Woloch, mi-a spus - şi el surprins de întrebarea mea - că A(II)Rh+ a Nicoletei Esinencu i s-a părut cea mai interesantă dintre piese, provocatoare prin scriitură şi tratînd o temă - discriminarea, sub toate formele ei, cu precădere naţionalismul şi rasismul - pe care n-a întîlnit-o niciodată pe scena poloneză. Eram la Wroclaw, la Jazz Klub Rura, perete în perete, practic, aproape, cu Teatr Wspolczesny, unde se juca, în chiar acel moment, spectacolul lui Jan Klata, Transfer. Dar probabil că nimeni în Polonia nu consideră schimbul de populaţie de-o parte şi de alta a liniei Oder-Neisse, despre care vorbesc protagoniştii, din viaţa reală şi de pe scenă, ai montării lui Klata, ca avînd vreo legătură cu purificarea etnică şi naţionalismul... Uneori, a trăi într-un spaţiu multietnic şi multicultural, cum e România sau cum e Moldova, poate fi un dar al cunoaşterii de care să nu fii întotdeauna destul de conştient.
După lectura de la Wroclaw (fost Breslau înainte de mutările în sus şi-n jos ale graniţelor sileziene polono-germane, după al Doilea Război Mondial, oraş care sărbătoreşte în 2009 Anul Grotowski, ceea ce-l transformă într-un soi de astru central al existenţei teatrale europene actuale), discuţiile au fost cel puţin pasionante. Joanna Kornas-Warwas, traducătoarea lui Mircea Cărtărescu şi a lui Dan Lungu, fiinţa filiformă cu voce emoţionată responsabilă de buna comunicare translingvistică care a tradus toate cele şase texte editate de Panga Pank, a trebuit să facă faţă unui talmeş-balmeş de intervenţii suprapuse (aveam să tînjesc după ele, mai tîrziu, dinaintea atmosferei mult mai sobre de la Cracovia).
Inevitabil, în acel subsol de bar cu scaune înghesuite, butoaie şi butelii, plin de tineri simţindu-se în largul lor, imposibil de ocolit, deci, s-au dovedit întrebările despre România, Republica Moldova şi relaţiile dintre ele. Şi nu e lucru uşor să explici, într-o ţară care a practicat un deceniu schimburi de populaţie - ucrainieni contra polonezi, dincolo de Linia Curzon, germani contra polonezi, peste rîul Oder/Odra - şi şi-a pierdut întreaga comunitate evreiască după război şi valurile de antisemitism ulterioare, pentru a atinge un ideal de unitate naţională omogenă, cum se poate ca (parafrazînd dintr-o minunată carte) nişte oameni să se nască în România, să crească în Uniunea Sovietică şi să ajungă la bătrîneţe în Republica Moldova, fără să-şi fi părăsit vreodată oraşul dintr-un stat rămas, în tot acest timp, etnic românesc. Dilemele relaţiilor moldo-române, în context polonez, par cum nu se poate mai complicate şi bizare.
De altfel, la Cracovia, unde Maciej Podstawny a făcut, în sala Teatrului Nowy, o lectură pe fragmente din Bucharest Calling de Peca Ştefan, aveam să întîlnesc un personaj preocupat de aceste dileme mai mult decît oricare cetăţean al ţării mele. Pentru acest german trăitor în Polonia şi perfect vorbitor de poloneză, studentul Joannei Kornas la cursurile ei de română, Moldova şi România sînt un subiect fascinant, aproape o pasiune. De la el am descoperit, pornind de la Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlattner, că istoria ţării mele poate fi privită ca rezultatul norocului şi al capacităţii de a aştepta momentul oportun. Acelaşi moment oportun - numit, acum, integrarea europeană - care face subiectul principal al reflecţiei critice, în noua dramaturgie românească, aşa cum în cea poloneză, de pildă, nu se întîmplă. E un specific naţional reflectat într-o oglindă deschisă a unei lumi care nu şi-a pus niciodată, în asemenea mod, astfel de întrebări.
Lectura cu Bucharest Calling de la Teatrul Studio din Varşovia (regia Krzysztof Skonieczny), singura integrală, n-a fost urmată (poate tocmai din cauza lungimii ei) de o discuţie publică. Doar de întrebări şi preocupări private: de ce Bucharest Calling şi de ce o variantă regizorală atît de relaxată, de detaşată de potenţialul dramatic al textului în favoarea ironiei şi (auto)deriziunii personajelor (mă doream eu lămurită), de unde americanismul piesei, această tentaţie de a extrapola imaginea Bucureştiului într-un portret posibil al oricărei metropole mondiale (se întrebau artiştii)? Într-un fel lipsit de logică, aveam dreptate şi unii, şi alţii - citit la Varşovia, cu proiecţii de fotografii din capitala poloneză şi din Cluj (făcute de regizor), textul lui Peca reuşea să aducă la un punct de intersecţie sentimentul naţional al discursului dramaturgic şi dimensiunea lui universal-globalizantă.
A vedea dramaturgia românească pe o scenă străină, într-o altă limbă, şi a vorbi despre ea e un test crucial în egală măsură pentru piesele în sine şi pentru privitorul/receptorul român. Într-un teatru puternic, adînc ancorat în tematica socială şi în societate, în general, cu autori remarcabili - aşa cum e cel polonez -, am întîlnit aprecieri la care puţini s-ar fi aşteptat faţă de şase texte în română (căci da, acesta a fost un criteriu de selecţie, limba în care piesele au fost scrise) ce n-au avut în ţara lor parte de o la fel de bună primire. Da, cuvîntul ţară pare să apară cu obstinaţie în acest articol: în ţara poloneză se joacă altfel (realist, dar nu în logica "micului adevăr"), se citeşte altfel, se vede altfel decît în ţara românească. Iar ţării România i-ar merge, teatral măcar, atît de bine dacă ar vedea că altfel-ul ei e un ciob la locul lui în vastul peisaj al lumii de azi...
Şase minute de teatru românesc, traducere în poloneză de Joanna Kornas-Warwas: Numărătoarea inversă de Saviana Stănescu, Crize de Mihai Ignat, mady-baby.edu de Gianina Cărbunariu, Kamikaze de Alina Nelega, A(II)Rh+ de Nicoleta Esinencu, Bucharest Calling de Peca Ştefan.