Întrucât nu am mai pomenit de multă vreme nimic despre Teatrul Naţional din Bucureşti (pentru că acolo îmi desfăşor activitatea "de bază", prin urmare nu pot emite public consideraţii calitative despre spectacolele acestei venerabile instituţii) şi întrucât TNB reprezintă, în zona culturii, o adevărată marcă (un brand, ca să înţeleagă tot românul...) ce nu lasă indiferent pe nimeni, fie în bine, fie în rău, iată în continuare câteva informaţii despre cele mai recente premiere ale "primei scene a ţării".
Am mai procedat aşa fiindcă am socotit că nici artiştii care lucrează în Naţional şi nici, cu atât mai puţin, cititorii potenţial interesaţi nu trebuie să ducă lipsă de "publicitarea" muncii lor, respectiv de relatări despre această muncă doar din cauza... mea. Iar dacă există cineva pregătit să şoptească pe la colţuri că, astfel, fac reclamă Teatrului Naţional, răspund eu, tare, că, da, e drept, fac reclamă TNB, după cum fac reclamă oricărei scene despre ale cărei isprăvi scriu, "de rău" ori "de bine" - anume, incitându-i (sper!) pe alţii să vadă şi ei acele isprăvi, spre a fi în deplin acord sau în furibund dezacord cu părerea mea.
În ultimul timp, premierele Naţionalului s-au mai rărit faţă de - cum zic statisticienii - perioada corespunzătoare a anului 2008 (de exemplu), din felurite motive: având multe spaţii de joc, dar (surprinzător) puţine spaţii de repetiţii, teatrul trebuie să planifice cu grijă ritmul intrării în producţie a fiecărei montări; dată fiind poziţia privilegiată în oraş şi dotarea tehnică superioară, sălile TNB sunt intens râvnite şi cu drag folosite de companiile autohtone şi străine sosite în turneu, ceea ce "blochează" unele seri pentru spectacolele proprii; ameliorările aduse chiar sălilor în cauză, la nivelul confortului spectatorilor, dar şi al siguranţei actorilor, au provocat "invalidarea" temporară (de pildă) a auditoriului principal; în fine, după cum ştie orice director de teatru, regizorii nu-s uşor de găsit - deseori, pe cine te vrea nu-l vrei tu şi, ce să-i faci?, invers. Şi, apoi, multe dintre spectacolele deja aflate în repertoriu încă nu s-au epuizat, cum se zice în jargonul meseriei, adică mai aduc destul public. La urma urmei, nu cantitatea premierelor face numele (bun) al unui teatru.
Cea mai interesantă noutate a TNB, de la deschiderea stagiunii încoace, este Şapte dintr-o lovitură de Lia Bugnar, spectacol (şi text) conceput(e) special pentru lansarea pe orbita interesului general a celor mai recente achiziţii actoriceşti ale instituţiei, tinerii interpreţi Victoria Dicu, Ana Macovei, Mihai Calotă, Florin Lăzărescu, Axel Moustache şi Alexandru Nedelcu, cărora li s-au alăturat Carmen Ungureanu şi autoarea însăşi, alternând pe rol cu Florina Gleznea, proaspătă absolventă a UNATC. Piesa a fost "comisionată" în mod special (aşa cum multe teatre sau festivaluri serioase din lume procedează), în vederea impunerii "în bloc" a noilor componenţi ai trupei Naţionalului, iar Lia Bugnar a conceput acţiunea, dar mai ales personajele textului în funcţie de caracteristicile, posibilităţile şi potenţialul interpreţilor. Iniţiativă unică, deocamdată, în România, Şapte dintr-o lovitură (care se joacă la Sala Atelier) a beneficiat, într-o intenţie simbolică declarată, de "luminile" (ca şi de sunetele) regizorale ale însuşi directorului general al TNB, Ion Caramitru.
Tot, cumva, simbolic, cea mai nouă premieră de la Naţional readuce în atenţia publicului câteva dintre cele mai vechi scrieri româneşti dedicate scenei, mai exact trei piese din secolul al XIX-lea aparţinând unora dintre primii dramaturgi autohtoni: Costache Faca, Matei Millo şi Costache Caragiali (unchiul lui Ion Luca). Textele au fost reconfigurate şi combinate, sub titlul... bubuitor Molto gran' impressione!, de către ilustrul scriitor şi traducător Romulus Vulpescu, care a realizat un scenariu original, incluzând atât pasaje din piesele iniţiale, cât şi elemente dramaturgice noi, menite să evoce atmosfera socială şi artistică a începuturilor teatrului românesc. Sub supravegherea regizorală a lui Dan Tudor (care a izbutit să "reanimeze" scenic în stagiunea trecută şi un alt text uitat: Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri), fac Teatru nou cu piese vechi - după cum sună unul dintre programele repertoriale ale TNB - actorii Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Tomi Cristin, Magda Catone, Ovidiu Cuncea, Ileana Olteanu, Ilinca Goia, Monica Davidescu, Andrei Duban, Armand Calotă, Dorin Andone, Răzvan Oprea, Silviu Biriş, Raluca Petra, Oana Vânătoru, Orodel Olaru, Daniel Badale, Eduard Adam, Afrodita Androne, Rodica Ionescu, Silviu Oltean.
Între aceste două "coperte", o serie de proiecte propuse şi realizate de actorii teatrului, sub genericul Uşi deschise pentru toţi, alcătuiesc un volum notabil (totuşi!) de noutăţi pe afiş: Cu uşile închise de Jean-Paul Sartre, în regia lui Mircea Anca şi avându-i în distribuţie pe Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu şi Iuliana Moise, Încă-i bine! de Rodica Popescu-Bitănescu, în regia autoarei, care şi joacă, alături de Cezara Dafinescu, Eugenia Maci, Ecaterina Nazare, Oana Vânătoru, Eduard Adam şi Andrei Duban, Camerista, după Hermann Broch, în adaptarea şi regia lui Dan Stoica şi având-o protagonistă pe Florina Cercel.
După cum se vede, Teatrul Naţional din Bucureşti, instituţie asociată de unii aproape automat tradiţiei celei mai pasive, ţine voiniceşte pasul cu prezentul cel mai activ, privilegiind tinereţea, pe de o parte, şi iniţiativa particulară, pe de altă parte. Cronicarului îi rămâne să constate - ştie toată lumea - cum e cu bietul om şi cu vremurile.